STUFARISUL ABIA SE CLINTI cand animalele isi croira drum serpuit prin el. Mai intai trecu masculul, cu perechea imediat in urma, apoi cei cinci pui, nerabdatori sa participe la vanatoare.
Apa clefaia printre trestii. Hermelinele se aruncara in parau si il traversara inot. Cand iesira din apa rece ca gheata, se gaseau pe teritoriul satului Sparcot.
Escaladara malul cu trupurile lipite de pamant, masculul privind necontenit in jur, cu gatul intins. Puii isi imitau tatal, holband ochii trandafirii.
Mai in fata, intr-un luminis, zburdau iepuri. Aici se intinsesera candva lanuri de grau, cu recolta buna.
Nu mai existau. Lasate de izbeliste, buruienile rasarisera si inecasera cerealele. Mai tarziu, peste campii se intinsese focul, arzand scaietii, patrunjelul si ierburile inalte care infransesera granele. Iepurii amatori de vegetatie joasa, venisera sa manance prin cenusa si sa rontaie lastarii verzi rasariti de curand.
Lujerii, ce supravietuisera acestui proces de rarire, se pomenira cu spatiu din belsug in care sa creasca. Multi ajunsesera acum copacei marisori. Populatia iepureasca se redusese; plecasera in alte parti, sa caute tinuturi mai deschise.
Iarba rasari iar, pentru a fi pascuta de primul cerb la inapoiere. Acum iarba se subtia din nou, in timp ce fagii isi intindeau pe deasupra coroanele largi.
Cei cativa iepuri, ce topaiau printre trunchiuri, erau slabi in coaste si tot timpul atenti la animalele de prada.
Un cercetas zari miscarea ierburilor. Sari la adapost, iar restul turmei il urma pe data. Hermelinele adulte atacara imediat terenul, doua dare cafenii unduindu-se pe spatiul deschis.
Se repezira spre vizuini, dupa iepurii fugari. La doar cativa iarzi de scena acestei drame, se prabusisera cativa fagi.
Urmele activitatii omenesti se vedeau clar pe buturugile copacilor proaspat taiati, in gramezile de rumegus si securea infipta intr-un bustean.
Prin salbaticie se taiase o carare spre copaci. Chiar si in acele tinuturi, inca mai era evident modelul stilului de viata din vremea cand omul fusese stapan.
Modelul nu mai era valabil si palaea an de an, ca un pled lasat in parasire sub soare si ploi. Arbori batrani, de care inca se mai tineau agatate, in acest anotimp, frunze vestede, stateau ca niste santinele acolo unde fusesera vechile tufisuri.
Aceste tufe, unele dintre ele plantate in timpurile anglo-saxonilor, cand viata fusese mai putin imporovizata, inconjurau intinderi incalcite care odinioara reprezentasera campii: rugi, sfasiindu-si calea spre centrul campiilor, dimpreuna cu soci, macesi, barba-bunicului si hatisuri de hamei, precum si pacluri indesate de puieti, intesau pamantul.
Poteca fusese degajata pe langa vechile garduri vii folosite, prin forta majora, ca baricadaa impotriva inaintarii vegetatiei din afara.
Portiunea cuprinsa intre aceste stavile masura cam cateva sute de acri, cu latura cea mai lunga pe maulul raului.
In locul unde fusese curatata zona inchisa, era insamantat ovaz timpuriu. In momentul de fata, aceasta palisada rudimentara era patrulata de un batran cu camasa colorata, de panza aspra.
Dungile verticale, rosii si portocalii, ale vesmantului, reprezentau singura pata de culoare pe toata intinderea noroioasa.
Materialul camasii formase candva dosul si spatarul unui sezlong de gradina.
Bariera de vegetatie pitica, dinauntrul ingraditurii, era sparta de carari indelung batatorite, prin puterea obisnuintei, intre buruieni.
Aceste poteci convergeau spre o veche constructie darapanata, in vremurile bune folosita ca hambar. Acum servea drept latrina. Sub acoperisul sau scheletic fusesera sapate santuri, acoperite apoi cu scanduri inguste.
Intre gaurile pentru dejectii, se inaltau paravane din panza de sac. Acestea erau serviciile sanitare ale satului Sparcot.
Satul propriu-zis era la fel de impozant. Zacea pe malurile raului in mijlocul ingraditurii sale, baricadat nevolnic impotriva salbaticiei.
Cladirile se inmultisera pe percursul secolelor in forma literei H, bara transversala fiind reprezentata de podul de piatra ce incaleca raul, si fiecare verticala de cate o strada paralela cu cursul apei.
Strada, ale carei case se aflau cel mai aproape de apa, fusese destinata sa serveasca numai nevoile satului.
La fel se intampla si acum. O directie ducea spre biserica, cealalta la vechea moara de apa unde locuia Big Jim Mole, conducatorul satului Sparcot.
Cealalta strada facuse mai demult parte dintr-un drum local principal, circulat de automobile, acum de mult uitate, si alte vehicule.
Dupa ce casele isi dadusera sufletul, ajunsese sa se infunde la ambele capete in desisuri viguroase din care satenii de pe malul opus al raului isi adunau cea mai mare parte a lemnului de foc pentru gatit.
Paragina se recunostea pe fiecare acoperis din Sparcot. Unele case erau in ruine. Altele erau ruine nelocuite.
Muschii si iedera napadisera pe toti peretii. Locuiau aici o suta cinzeci de barbati si femei. Nici unul nu se nascuse in Sparcot. Era un loc de exil.
Acolo unde strada podului se intalnea cu drumul morii, se inalta o cladire gotica urata. In vremi trecute, servise ca oficiu postal si magazin mixt.
Ferestrele superioare aveau vedere de jur-imprejur, peste pod, intr-o directie si peste pamanturile cultivate, spre salbaticie, in cealalta.
Aceasta incapere indeplinea rolul de post de garda al satului. In consecinta, era confortabila in anumite limite si inauntru ardea o soba; de vreme ce Jim Mole insista sa se faca de garda in permanenta, camera era tot timpul ocupata.
In acest moment in camera se aflau trei persoane, asezate sau culcate. O femeie batrana, trecuta cu mult de cel de-al saptezecilea an al vietii, sedea langa soba, fredonand pentru sine si dand din cap.
Mainile ei slabe stateau intinse, ca intr-o rugaciune, spre soba, pe care se incalzea o tigaie cu fiertura.
Se infasurase in vesminte inchise la culoare, pe care caldura din odaie era insuficienta ca s-o faca sa si le dea jos.
Langa batrana, zacea un barbat cu o infatisare de extrema senectute. Raschirat pe o rogojina subtire pusa pe podea, privea apatic tavanul crapat sau petele umede de pe pereti.
Pe sub tepii barbii, chipul sau era ascutit ca al unei hermeline; avea o expresie iritata, caci fredonatul continuu al femeii il calca pe nervi.
Doar al treilea ocupant al postului de obesrvatie prezenta un grad normal de vioiciune. Era un barbat bine legat, de vreo cincizeci si cinci de ani, cu burta scobita, dar nu tot atat de famelic precum cei doi tovarasi ai sai.
Stataea asezat langa fereastra intr-un scaun scartaitor, cu o pusca in maini, privind prin geamul murdar.
Se uita la omul cu camasa colorata ce patrula, apropiindu-se din directia latrinei.
- Uite ca vine Sam, spuse el.
Numele omului de veghe era Algy Timberlane. Avea o barba deasa si grizonata, lunga aproape pana la buric, unde fusese taiata drept, de-a latul.
Toata lumea il numea Greybeard, desi traia intr-un intreg univers de barbi sure. Capul sau inalt si aproape chel accentua barba varstata cu fasii de par negru des ce-i crestea din bandibula, alternand cu firele albe.
De fapt, i-ar fi conferit distinctie chiar si unei zebre, si devenise deosebit de remarcabila intr-o lume ce nu mai era in stare sa-si permita forme mai bogate de impodobire personala.
Cand vorbi, femeia inceta din fredonat fara a da nici un alt semn ca-l auzise. Barbatul de pe rogojina se ridica in capul oaselor si puse mana pe toiagul aflat alaturi.
Isi schimonosi fata in sus, catand spre ceasul ce ticaia zgomotos pe un raft; apoi se chiori si la ceasul de mana.
Aceasta veche amintire degradata, dintr-o alta lume, era cel mai pretuit bun al lui Towin Thomas, desi nu mai functiona de un deceniu intreg.
- Sam vine devresme din garda, cu douazeci de minute mai repede, comenta el. Mancau batran. I s-a facut pofta de masa, cat s-a invartit pe acolo/
- N-ar strica sa vezi de tocana aia a ta, Betty -- eu-s singurul care vreau sa capat indigestie dupa haleala aia, fato.
Betty clatina din cap. Era, in egala masura, un tic nervos ca si negatia a orice-ar fi putut spune omul cu toiagul. Ramase cu mainile spre foc, fara a privi in jur.
Towin Thomas isi lua bastonul si se ridica teapan in picioare, rezemandu-se de masa. I se alatura lui Greaybeard la fereastra, privind prin careul murdar si frecandu-l cu maneca.
- Sam Bulstow e, nici vorba. Camasa aia n-ai cum s-o confunzi.
Sam Bulstow strabatea strada asternuta cu gunoaie, Pietris, tigle sparte si alte resturi zaceau pe caldaram; macris si secarea - mortificate de frigul iernii - rasareau prin gratarele sparte.
Sam Bulstow mergea pe mijlocul drumului. De cativa ani nu mai exista trafic, numai pietoni. Coti cand ajunse la oficiul postal, iar oamenii de veghe ii auzira pasii pe podelele camerei de sub ei.
Fara interes, ascultara intregul numar al urcatului sau la etaj: gemetele treptelor de lemn gol; scartaitul palmei cornoase pe balustrada, in timp ce-si ajuta stapanul sa se traga in sus; gafaitul si horcaitul plamanilor fortati cu fiecare pas.
In sfarsit, Sam aparu in observator. Dungile tipatoare ale camasii isi aruncau o parte din culoare peste tepii albi ai falcilor lui.
Statu o vreme holbandu-se la ei, rezemat de tocul usii ca sa-si recapete respiratia.
- Ai ajuns devreme daca la cina ai venit, spuse Betty fara a se osteni sa intoarca privirea. Nimeni nu-i dadu vreo atentie, si-si batai batranele cozi-de-sobolan dand din cap pentru sine, nemultumita.
Sam se multumi sa stea pe loc aratandu-si, intr-un gafait, dintii galbeni si bruni.
- Se-apropie scotienii, anunta el.
Betty isi intoarse capul anchilozat ca sa-l priveasca pe Greybeard. Towin Thomas isi potrivi chipul de lup batran si viclean in varful toiagului si se uita la Sam cu ochii in sus:
- Or umbla sa-ti sufle slujba, Sammy frate.
- Cine ti-a dat informatia asta, Sam? intreba Greybeard.
Sam intra incet in camera, furand o privire taioasa spre ceas cu acest prilej, si-si turna o portie de apa dintr-o cutie turtita aflata intr-un colt.
Dadu apa pe gat si se lasa pe un taburet de lemn, intinzandu-si mainile fibroase spre foc si tragand de timp, in general, inainte de-a raspunde.
- Un negustor ambulant a trecut pe la baricada din nord mai adineauri. Mi-a zis ca se indreapta spre Faringdon. Cica scotienii au ajuns la Banbury.
- Unde-i negustorul asta? intreaba Greybeard, aproape fara sa ridice glasul si parand sa priveasca afara pe fereastra.
- S-a dus de-acum, Greybeard. Zicea ca merge la Faringdon.
- Trecand pe langa Sparcot fara sa dea si pe-aici ca sa ne vanda ceva? Nu prea-mi vine a crede.
- Nu-ti spun decat ce-a zis el. Nu eu raspund de ce ce face. Socot doar ca batranul sef Mole ar trebui sa stie ca vin scotienii, atata.
Glasul lui Sam cazu la loc in scancetul iritat pe care cu totii il foloseau cand si cand. Betty reveni spre soba ei:
- Toata lumea care vine-aici aduce zvonuri. Daca nu-i scotienii, ii turme de animale salbatice. Zvonuri, zvonuri... Ii la fel de rau ca-n ultimu' razboi, cand ne tot spuneau c-o sa fie o invazie.
La vremea aia m-am prins c-o ziceau doar sa ne sperie, da' chiar si-asa tot mi-era frica.
Sam ii reteza bombanelile:
- Zvonuri sau nu, eu-ti zic ce-a zis omu'. M-am gandit ca n-ar strica sa urc pan-aici sa raportez. Am facut bine sau n-am facut?
- De unde venea amicul? intreba Greybeard.
- Nu venea de nicaieri. Se ducea la Faringdon.
Isi afisa zambestul sau de caine siret pentru gluma facuta si observa un reflex al surasului pe buzele lui Towin.
- A spus pe unde mai trecuse? intreba rabdator Greybeard.
- A spus ca venea din susul raului. Cica o droaie de hermeline se-ndreapta-ncoace.
- Eh, asta-i alt zvon de care-am auzit si-alta data, spuse ca pentru sine Betty, dand din cap.
- Mai tine-ti clanta, vaca batrana ce esti, replica Sam, fara pica.
Greybeard isi apuca pusca de teava si veni spre mijlocul camerei, pana ajunse sa stea privind in jos la Sam:
- Asta-i tot ce ai de raportat, Sam?
- Scotieni, hermeline - ce vrei mai mult dupa un singur rond? N-am vazut nici un elefant, daca la asta te gandeai.
Ranjetul i se crapa iar, cautand din nou incuviintarea lui Town Thomas.
- N-ai tu atata minte sa recunosti un elefant nici daca-l vezi, bai sac de pureci batran, arunca Towin.
Neluand in seama acest schimb de replici, Greybeard spuse:
- Okay, Sam inapoi la rond. Mai ai douazeci de minute pana iesi.
- Ce, sa ies iar acolo doar pentru inca douazeci de minute nenorocite? Nici pe posirca ta de foc, Greybeard! Mi-ajunge pe dup-amiaza asta si nu ma mai misc de-aici de pe scaunas. Las-o moarta, douazeci de minute. Nimeni n-o sa fuga cu Sparcotu' , orice-o crede Jim Mole.
- Stii la fel de bine ca mine pericolele.
- Stii ca n-o sa ma convingi in veci, nu cat timp am durerea asta de spate. Blestematele astea de garzi vin la rand prea des, pe cat imi place mie.
Betty si Towin ramasera tacuti. Acesta din urma arunca o privire la ceasul de mana stricat. Atat el cat si Betty, la fel ca toata lumea din sat, fusesera destul de des batuti la cap cu necesitatea garzii continue, dar continuau sa urmareasca din ochi liniile de imbinare ale podelelor, cunoscand efortul de a impingine niste picioare batrane inca o data in josul si-n susul scarilor, si inca o data imprejurul perimetrului.
Avantajul statea de partea lui Sam, lucru care-l simti si el. Infruntandu-l mai indraznet pe Greybeard, spuse:
- De ce n-o iei tu la drum douazeci de minute, daca esti asa de dornic sa aperi haznaua? Esti tanar - o sa-ti faca bine sa te mai dezmortesti putin.
Greybeard isi arunca peste umarul stang cureaua de piele a pustii si se intoarse spre Towin, care inceta sa-si mai mestece capatul toiagului, si-l privi:
- Bate gongul de alarma daca vrei sa vin in graba, altminteri nu. Adu-i aminte batranei Betty ca nu-i gongul de cina.
Femeia chicoti in timp ce Greybeard pornea spre usa, incheindu-si jacheta labartata:
- Potolu' tau i-aproape gata, Algy. De ce nu stai sa-l mananci?
Greybeard tranti usa fara sa raspunda. Ii ascultara pasul greu coborand scara.
- Nu socoti ca s-a simtit jignit, nu? Doar n-o sa ma raporteze lui mos Mole, ce zici? intreaba nelinistit Sam. Ceilalti bombanira neutri si-si apucara coastele slabanoage; nu voiau sa fie amestecati in vreo belea.
Greybeard mergea incet pe mijlocul strazii, evitand baltoacele ramase dupa ploaia torentiala din urma cu doua zile.
Majoritatea gurilor de canal si rigolelor din Sparcot erau infundate; dar incetineala apei de a se scurge se datora, in primul rand, caracterului mlastinos al regiunii.
Undeva in amonte, raul era blocat de resturi care-l faceau sa debordeze peste maluri. Trebuia sa discute cu Mole; sa organizeze o expeditie pentru a rezolva problema.
Dar Mole devenea tot mai artagos, iar politica sa izolationista s-ar fi opus oricarei iesiri din sat. Alese sa mearga pe langa rau, continuand apoi pe perimetrul baricadelor. Se freca de spinii golasi ai unui soc in plina expansiune, simtind, cu acelasi prilej, mirosul dulce-melancolic al raului si al lucrurilor ce putrezeau langa acesta.
Mai multe dintre casele cu calcanul spre rau fusesera devorate de foc inainte ca el si tovarasii lui sa se fi mutat aici cu locuinta.
Vegetatia crestea densa inauntrul si in afara cochiliilor lor. Pe o poarta dosnica, trantita stramb in iarba inalta, litere sterse proclamau numele celei mai apropiate asemenea cochilii: Thameside.
Mai incolo, casele erau neatinse de foc si locuite. Aici se afla si propria locuinta a lui Greybeard. Privi ferestrele, dar nu-si zari sotia, pe Martha; ea va fi sezand linistita langa foc cu o patura pe dupa umeri, privind in gratar si vazand - ce?
Deodata, o imensa nerabdare il strapunse pe Greybeard. Aceste case erau o adunatura de cladiri sarmane, cuibarite laolalta ca un stol de corbi cu aripile frante.
Celor mai multe le lipseau hornurile sau burlanele; in fiecare an isi cocosau si mai mult umerii, pe masura ce acoperisul se lasa spre pamant.
Si, in general, oamenii se adaptau destul de bine in aceasta atmosfera de degradare. El, nu; si nu dorea nici ca Martha sa faca astfel.
Intentionat, isi incetini gandurile. Mania nu-i folosea la nimic. Isi facuse o virtute din a nu se infuria. Dar jinduia spre o libertate din afara sigurantei bantuite de muste din Sparcot.
Dupa case, urma postul comercial al lui Toby - o cladire mai noua si in mai buna forma decat majoritatea - si hambarele, constructii dizgratioase ce comemorau lipsa de indemanare cu care fusesera inaltate.
Dincolo de hambare se intindeau campiile, prefacute in miristi spre a intampina ingheturile iernii; cioburi de apa sticleau intre brazde.
Mai incolo, cresteau desisurile ce marcau capatul rasaritean al satului Sparcot. Dupa Sparcot se intindea imensul teritoriu misterios care era valea Tamisei.
Imediat in afara provinciei satului, un pod vechi de caramizi cu arcada prabusita ameninta raul, ramasitele lui amintind de coarnele unui berbec, impreunandu-se de batranete.
Greybeard contempla podul si micul, dar aprigul vartej, aflat imediat inapoia lui - caci intr-acolo se afla ceea ce in zilele acelea ar fi purtat numele de libertate - iar apoi se intoarse sa patruleze pe langa gardul viu.
Tinand comod pusca sub un brat indoit, isi facu plimbarea. Putea sa vada peste poiana pana in partea cealalta; era pustie, cu exceptia a doi barbati umbland printre vite, departe, si o silueta aplecata pe parcela cu varza.
Lumea toata era aproape numai a lui; si, an cu an, tot mai mult din ea avea sa-i apartina.
Tranti oblonul mintii peste acest gand si incepu sa se concentreze asupra celor raportate de Sam Bulstow. Era probabil o inventie ca sa castige douazeci de minute din garda.
Zvonul despre scotieni parea improbabil - desi nu mai putin probabil decat alte povesti pe care le colportau calatorii: ca o armata chineza marsaluia asupra Londrei sau ca gnomi, elfi si oameni cu chip de bursuc fusesera vazuti dansand prin paduri.
Proportiile eroilor si ale ignorantei pareau sa se intinda cu fiecare anotimp. Ar fi fost bine sa stie ce se intampla cu adevarat....
Mai putin improbabila decat legenda cu scotienii in mars parea povestea lui Sam despre un negustor ambulant ciudat.
Oricat de dese cresteau hatisurile, existau carari printre ele, si unii oameni urmau aceste drumuri, desi satul Sparcot vedea foarte putin in afara de traficul ce se efectua cu chiu cu vai in susul si-n josul Tamisei.
Ei bine, trebuiau sa-si mentina veghea. Chiar si-n acele zile mai pasnice - "apatia ce aduse perfecta pace" , cugeta Greybeard, intrebandu-se de unde o fi retinut citatul - satele, care nu se pazeau, puteau fi pradate si ruinate pentru proviziile lor de hrana sau doar din simpla nebunie. Asa se credea.
Acum trecea printre vaci priponite, rumegand individual imprejurul circumferintei neregulate, determinata de lungimile diferite ale funiilor lor.
Erau din soiul cel nou, mici, indesate, trupese si complet pasnice. Si tinere!
Fapturi plapande, petrecandu-l pe Greybeard cu ochii lor umezi, fapturi ce apartineau omului dar nu-i impartaseau decrepitudinea, fapturi ce mentineau iarba scurta exact pana la rugii slabanogi de mure.
Vazu ca unul dintre animalele apropiate de rugi isi smucea priponul. Scutura din cap, rostogolea ochii si mugea. Greybeard grabi pasul.
Nu parea sa existe nimic care sa tulbure vaca, in afara de un iepure mort, care zacea langa tufisuri. Apropiindu-se, Greybeard observa ierpurele.
Era ucis recent. Si desi murise neindoielnic avu impresia ca se misca. Se opri aproape deasupra lui, atent la orice lucru in neregula, cu un slab fior de nelinistie urcandu-i pe sira spinarii.
Fara indoiala, iepurele era mort, muscat vizibil de ceafa. Avea gatul si anusul pline de sange, ochiul purpuriu ii era sticlos.
Si totusi se misca. Ii palpitau coastele.
Socul - o involuntara groaza superstitioasa - il cutremura pe Greybeard. Facu un pas inapoi, lasand sa-i lunece pusca de pe umar, in maini. In acelasi timp, iepurele zvacni din nou si ucigasul sau iesi la vedere.
Dand repede de-a-indaratelea, de sub cadavrul iepurelui aparu o hermelina, incovoindu-si trupul in graba de a se elibera.
Haina sa cafenie era scaldata in sange de iepure, botul mic si salbatic, inaltat spre Greybeard, manjit cu stacojiu. O impusca inainte de-a mai face vreo miscare.
Vacile se agitara, dand din picioare. Ca niste jucarii mecanice, siluetele dintre straturile de varza de Bruxelles isi indreptara spinarile.
Pasari tasnira in zbor de pe acoperisuri. Din camera de garda rasuna gongul, dupa cum instruise Greybeard sa se procedeze.
Un palc de oameni se adunara langa hambare, inghesuindu-se laolalta de parca si-ar fi putut spori in comun vederea urduroasa.
- Fir-ar ochii lor ai dracu' , nu-i nimic de ce sa intre-n panica, bodogani Greybeard. Dar stia ca focul tras involuntar fusese o gresala; ar fi trebuit sa omoare hermelina lovind-o cu patul pustii.
Impuscaturile alarmau intotdeauna oamenii. Se aduna un grup de sexagenari activi, incepand sa marsaluiasca spre el si agitand felurite toiege.
Cu toata iritarea, trebui sa admita ca era o luare de pozitie prompta. Locul inca mai clocotea de viata.
- Nu-i nimic! striga, agitandu-si bratele deasupra capului in timp ce le iesea in intampinare. E-n regula! M-a atacat o hermelina solitara, atata tot. Va puteti intoarce.
Era acolo Charley Samuels, un barbat masiv cu ten masliniu; isi ducea cu el, de lesa, vulpoiul imblanzit, Isaac.
Charley locuia alaturi de sotii Timberlane si devenea tot mai dependent de ei de cand ii murise sotia, in primavara trecuta.
Iesi in fata celorlalti si se opri pe aceeasi linie cu Greybeard.
- Primavara viitoare, o sa facem o expeditie ca sa adunam mai multi pui de vulpe si sa-i imblanzim, spuse el. Or sa ne-ajute sa tinem la respect orice hermeline s-or mai aventura pe pamanturile noastre.
Ni se inmultesc si sobolanii, la adapostul caselor vechi. Socotesc ca hermelinele-i imping sa-si caute adapost in salasurile omenesti. Da' au sa se-ngrijeasca vulpile si de sobolani, nu-i asa Iasaac, baiete?
In continuare furios pe sine insusi, Greybeard porni din nou de-a lungul perimetrului. Charley il urma, intelegator, fara sa spuna nimic. Vulpoiul umba intre ei, tinandu-si elegant coada in jos.
Restul grupului ramase nehotarat in mijlocul campiei. Cativa linistira vitele sau ramasera cu ochii la bucatile de hermelina imprastiate; unii revenira spre case, in vreme ce altii iesira sa li se alature la taifas.
Siluetele lor intunecate cu tigve albe se profilau pe fundalul de caramizi sparte.
- Aia de-acolo-s pe jumate dezamagiti ca nu s-a copt ceva interesant, spuse Charley. Un mot din parul sau tepos i se inalta pe frunte.
Candva avusese culoarea graului; atinsese albeata cu atat de multe anotimpuri in urma, incat stapanul sau ajunsese sa priveasca albul ca fiindu-i tonalitatea cuvenita si predestinata, iar tenta galbuie ii trecuse in piele.
Lui Charley, parul nu-i atarna niciodata in ochi, desi arata ca dupa o scuturare viguroasa a capului. Scurtaturile viguroase insa nu stateau in obiceiul lui Charley; calitatea sa era mai degraba ca a pietrei decat ca a focului; iar in atitudine i se citea dovada felului cum anii ii pusesera la incercare puterea de a indura.
Exact acest aer, de-a fi infruntat atat de multe, era acela pe care cei doi batrani vanjosi - atat de diferiti in aparenta - il aveau in comun.
- Desi oamenilor nu le plac necazurile, se bucura de o mica distractie, spuse Charley. Ciudat - focul ala, care l-ai tras, m-a facut sa ma doara gingiile.
- Pe mine m-a asurzit, admise Greybeard. Ma-ntreb daca i-a trezit pe batranii de la moara.
Observa ca Charley privi spre moara sa vada daca Mole sau acolitul sau "Maiorul" Trouter, veneau sa faca investigatii.
Prinzand privirea lui Greybeard, Charley ranji oarecum prosteste si spuse, mai mult sa nu taca:
- Uite ca vine mos Jeff Pitt sa vada ce-i cu tot taraboiul.
Ajunsera la un paraias ce serpuia pamantul defrisat. Pe malurile sale se inaltau buturugile catorva fagi pe care-i doborasera satenii.
Dintre acestea, aparu faptura latoasa a batranului Pitt. Purta pe umar un bat de care atarna trupul unui animal.
Desi mai multi dintre sateni se aventurau la o oarecare distanta pe camp, Pitt era singurul care bantuia de unul singur locurile acestea salbatice.
Pentru el, Sparcot nu era o inchisoare. Morocanos si solitar, nu avea prieteni - si, chiar si in societatea celor cam sariti, avea reputatia de-a fi nebun. Categoric, chipul sau, la fel de plin de vertici ca scoarta de salcie, nu oferea garantii de sanatate mintala.
Iar ochii mici i se miscau neobositi in toate partile, ca o pereche de pesti captivi in teasta.
- S-a impuscat careva, dar? intreba. Cand Greybeard ii spuse ce se intamplase, Pitt mormai, ca si cum ar fi fost convins ca i se ascunde adevarul.
- Cand tragi cu pusca, faci sa ne dea atentie gnomii si salbaticiuninile, spuse el.
- Ma descurc eu cu ele cand or aparea.
- Doar vin gnomii, nu? murmura Pitt; cuvintele lui Greybeard abia daca avusesera vreun efect asupra lui; se intoarse cu privirea spre padurea rece si desfrunzita.
Or sa fie aici nu peste mult, sa ia locul copiilor, luati seama la ce va zic.
- Pe aici nu sunt gnomi, Jeff, altfel de mult te prindeau, interveni Charley. Ce-ai acolo pe bat?
Pandind reactia lui Charley, Pitt dadu jos batul de pe umar si infatisa un lutru frumos, cu trupul de saizeci de centrimetri lungime.
- E o frumusete, nu? Vazui o multime de d-astia-n vremea din urma. Iarna poti sa le dai de urma mai usor.
Sau poate doar cresc mai cu spor prin partile-astea.
- Toate cele care mai pot inca sa se-nmulteasca fac asa, spuse cu glas ragusit Greybeard.
- O sa ti-l vand pe primul pe care il prind, Greybeard. N-am uitat ce s-a intamplat inainte sa venim la Sparcot. Poti sa-l capeti pe urmatorul care-l prind.
Mi-am pus laturile sub mal cat-ii de lung.
- Esti un braconier batran in toata regula, Jeff, observa Charley. Spre deosebire de noi ceilalti, n-a trebuit nici un moment sa-ti schimbi ocupatia.
- Cum adica? Eu n-am trebuit niciodata sa-mi schimb ocupatia? Esti slab de minte Charley Samuels! Mi-am petrecut aproape toata viata intr-o imputita de fabrica de masini-unelte inainte de revolutie si toate alea. Nu ca n-as fi fost intotdeauna ager din fire - da' niciodata nu mi-a dat prin cap c-o s-ajung asa, fata-n fata cu dusmanu' , cum s-ar zice.
- Oricum, acum chiar esti un mosneag al codrilor.
- Crezi ca nu m-am prins ca-ti razi de mine? Nu mi-s prost, Charley, orice-oi crede tu-n sinea ta. Da' recunosc ca-i cumplit in ce fel noi, orasenii, ne-am prefacut intr-un fel de taranoi neciopliti pw jumatate copti, nu? La ce n-a mai ramas sa traim?
Toti in zrente si petice, plini de viermi si dureri de dinti!
Unde-o sa sfarseasca totul, mm, ast-as vrea s-o stiu?! Unde-o sa sfarseasca totul?
Si se intoarse din nou sa scurteze padurea.
- Ne descurcam bine, spuse Greybeard. Era invariabilul sau raspuns la invariabila intrebare. Charley avea si el invariabilul sau raspuns:
- E planul Domnului, Jeff, si n-ajuta la nimic sa-ti faci griji in legatura cu el. Nu putem sti ce-are El in minte pentru noi.
Dupa tot ce ne-a facut in asti cinzeci de ani in urma, replica Jeff, ma mira ca inca mai ai texte cu El.
- Totul se va sfarsi in conformitate cu voia Lui, starui Charley.
Pitt isi boti, laolalta, toate ridurile de pe fata, scuipa si-si vazu de drum cu lutrul sau mort.
Unde se putea sfarsi totul, se intreba Greybeard, daca nu in disperare si umilinta? Nu rosti intrebarea cu voce tare.
Desi ii placea optimismul lui Charley, n-avea mai multa rabdare decat batranul Pitt in fata raspunsurilor prea simple ale credintei ce alimenta acest optimism.
Isi reluara drumul. Charley incepu sa discute feluritele relatari ale oamenilor care pretindeau ca ar fi vazut gnomi si omuleti, in paduri sau pe acoperisuri, ori lingand ugerele vacilor.
Greybeard ii raspundea masinal; intrebarea fara rost a batranului Pitt ii dainuia in minte. Unde avea sa se sfarseasca totul?
Intrebarea, ca o bucatica de zgarci in gura, era greu de ocolit; totusi, se pomenea mestecand-o tot mai mult.
Dupa ce dadura complet ocol perimetrului, ajunsera iar la Tamisa, pe hotarul de vest, unde raul intra pe teritoriul lor.
Se oprira privind apa. Tragand si bolborosind, purta nenumarate obiecte in matca ei - o, da, pe aceasta si-o urma asa cum o facuse dintotdeauna! - spre mare.
Nici chiar puterea linistitoare a apei nu putu reduce la tacere mintea lui Greybeard.
- Ce varsta ai, Charley? intreba el.
- Am renuntat sa mai numar anii. Nu fa mutra asta! Ce te ingrijoreaza, asa deodata? Esti un om vesel, Greybeard; nu-ncepe sa-ti faci ganduri despre viitor.
Uita-te la apa - merge acolo unde vrea sa ajunga, dar nu-si face griji.
- Nu gasesc nici o incurajare in analogia ta.
- Nu gasesti, acum? Ei bine, nu ti-ar strica.
Greybeard se gandi cat de obositor si insipid era Charley, dar raspunse cu rabdare:
- Esti un om de bun-simt, Charley. Cum sa nu ne gandim la viitor? Asta a ajuns o planeta de pensionari. Poti vedea semnele primejdiei la fel cum le vad eu.
Nu mai exista tineri si tinere. Numarul acelora dintre noi, capabili inca sa mai mentina chiar si actualul standard scazut de viata, scade cu fiecare an. Noi....
- Noi nu putem face nimic cu asta. Baga-ti-o bine-n cap si-ai sa te simti mai bine in legatura cu toata situatia.
Ideea ca omul poate face ceva folositor cu soarta sa e o idee invechita - ce vreau sa spun cu asta? Da, o fosila.
E ceva dintr-o alta perioada.... Nu putem face nimic. Ne lasam doar dusi de curent, ca apa din raul asta.
- Citesti multe in rau, spuse Greybeard, pe jumatate razand.
Arunca o piatra in apa cu piciorul. Urmara o fojgaiala si un plescait, cand o vietate mica - probabil un soarece-de-apa, caci iar le crestea numarul - se scufunda la adapost.
Ramasera tacuti, Charley cu umerii putin aplecati. Cand vorbi din nou, o facu pentru a recita dintr-o poezie.
"Codrii se vestejesc, codrii se vestejesc si cad,
Vaporii isi plang povara peste pamant,
Omul vine, ara campul si zace dedesubt..."
Intre omul greoi si prozaic, recitand din Tennyson si padurea ce se intindea dincolo de rau, domnea nefirescul.
Cu efort Greybeard spuse:
- Pentru un om vesel, stii ceva poezie deprimanta.
- Cu asta m-a crescut tata. Ti-am spus despre pravalioara aia mucegaita a lui....
Una dintre caracteristicile epocii era aceea ca toate firele de conversatie duceau inapoi in timp.
- Te las sa-ti vezi de patrulare, spuse Charley, dar Graybeard il apuca de brat. Auzise in amonte un zgomot diferit de sursurul apei.
Inainta pana pe mal si privi. Cobora ceva pe rau, desi frunzisul atarnand deasupra ascundea detaliile. Luand-o la trap, Greybeard se indrepta spre podul de piatra, cu Charley urmandu-l in mars rapid.
Din varful de bolta al podului, vedeau deslusit in susul apei. O ambarcatiune grosolana se legana la vedere cu numai vreo optzeci de iarzi mai sus. Dupa prova curbata, presupuse ca fusese candva o nava cu motor.
Acum era propulsata cu vasle si prajini, de niste barbi-albe, in vreme ce pe catarg spanzura o panza molatica.
Greybeard isi scoase fluierul de fag, dintr-un buzunar interior, si sufla doua semnale prelungi. Ii facu semn cu capul lui Charley si amandoi pornira in graba spre moara de apa unde locuia Big Jim Mole.
Mole deschidea deja usa cand Grey"Codrii se vestejesc, codrii se vestejesc si cad,
Vaporii isi plang povara peste pamant,
Omul vine, ara campul si zace dedesubt..."
beard ajunse acolo. Anii mai aveau inca pana sa-i sece toata ferocitatea innascuta.
Era un om indesat, cu chip aprig, porcin, si o incalcitura de par carunt iesindu-i din urechi ca si de pe teasta.
Parea sa-l observe pe Greybeard, in egala masura, cu ochii precum si cu narile.
- Ce-i cu galagia asta, Greybeard?
Greybeard ii spuse. Mole iesi sprinten, incheindu-si vechea manta militara. In spatele lui venea Maiorul Trouter, un om scund ce schiopata rau si se sprijinea intr-un baston.
Iesind in lumina cenusie a zilei, incepu sa strige ordine cu glasul sau subtire, chitcaitor. Oamenii inca se mai invarteau pe-afara dupa alarma falsa.
Chiar daca erau zdrentarosi, incepura sa se organizeze prompt, barbati si femei deopotriva intr-o formatiune de aparare stabilita dinainte.
Populatia din Sparcot era o fiara cu multe haine. Indivizii ce-o alcatuiau se cususera, pe ei insisi, intr-o larga varietate de vesminte si zdrente ce treceau drept imbracaminte.
Se puteau vedea vestoane de carpeta si fuste din material de perdele. Unii dintre barbati purtau veste din piei de vulpe, stangaci croite; unele femei aveau pe ele mantale militaresti rupte.
In pofida acestei diversificari, efectul general era incolor, si nimeni nu iesea anume in evidenta pe fundalul peisajului neutru.
O distribuire universala a obrajilor infundati in cap si a parului incaruntit sporea impresia de uniformitate trista.
Multe guri batrane tuseau in aerul hibernal. Multe spinari erau incovoiate, multe picioare se tarau. Sparcot era o citadela a bolilor: arterita, lumbago, reumatism, cataracta, pneumonie, gripa, sciatica, ameteli.
Piepturi, ficati, spinari, capete, cauzau multe neplaceri, iar conversatia de seara se referea cel mai mult la vreme si durerile de dinti.
Cu toate acestea satenii raspunsera cu sprinteneala la semnalul de fluier.
Greybeard observa aprobator toate acestea, chiar daca se intreba cat or fi fost de necesare; il ajutase pe Maiorul Trouter sa organizeze sistemul defensiv inainte ca o crescanda instrainare de Mole si Trouter sa-l fi facut sa ocupe un loc mai putin proeminent in toata afacerea.
Cele doua semnale lungi de fluier semnificau o amenintare pe apa. Desi majoritatea calatorilor erau in acele zile pasnici (si-si plateau obolul inainte de a trece pe sub podul Sparcot), putini dintre sateni uitasera ziua, cu cinci sau sase ani in urma, cand fusesera amenintati de un solitar pirat al raului, inarmat cu un aruncator de flacari.
Aruncatoarele de flacari pareau sa se imputineze. La fel ca petrolul, mitralierele si munitia, erau produsul unui alt veac, relicve ale unei lumi disparute.
Dar tot ceea ce sosea pe apa era subiectul unei generale puneri in garda.
Conform cu aceasta, un grup bine inarmat de localnici - multi dintre ei purtand arcuri si sageti artizanale - se adunasera de-a lungul malului la vremea cand aparu ciudata barca.
Stateau chirciti dupa un zid scund, spart, gata sa atace sau sa apere, mica excitatie suplimentara zguduindu-le venele.
Ambarcatiunea cobora in deriva fata de curent. Era manevrata de cel mai neregulat echipaj de apa dulce care-a ridicat vreodata ancora.
Vaslasii pareau la fel de preocupati sa nu rastoarne cu fundul in sus barca precum si sa inainteze; dupa cat se parea, aveau tot atat de putin noroc in ambele stradanii.
Aceasta neindemanare nu se datora numai dificultatii inerente a vaslitului intr-o coca, veche de cincizeci de ani si lunga de zece metri, cu carena putreda; nici prezentei la bord a unei duzini intregi de persoane cu toate bunurile lor.
In cala navei, zbatandu-se sub stransoarea a patru barbati, calatorea un ren de samar, rebel.
Desi animalului i se taiasera coarnele - asa cum se obisnuia, de vreme ce fusese introdus in tara de catre unul dintre ultimele guverne cu autoritate, in urma cu vreo douazeci de ani - era destul de puternic pentru a pricinui pagube considerabile; iar renii pretuiau mai mult decat oamenii.
Puteau fi folositi la muls si la productia de carne cand nu se gaseau vite, si erau animale bune de transport; cata vreme oamenii nu puteau decat sa imbatraneasca.
In ciuda acestei distractii, cineva dintre navigatori, actionand ca om de vardie in picioare la prova barcii, zari fortele masate din Sparcot si striga un advertisment.
Era o femeie inalta si bruneta, slaba si dura, su parul, vopsit negru, strans intr-o basma. Cand le striga vaslasilor, promptitudinea cu care acestia se rezemara de rame arata cat de bucurosi erau s-o faca.
Cineva, ghemuit dupa unul din bagajele de panza ingramadite pe punte, ii dadu femeii un steag alb. Ea il repezi in sus si incepu sa le strige peste apa satenilor.
- Ce tot zbiara aia? intreba John Meller. Era un batran militar ce-i fusese odinioara un fel de ordonanta lui Mole, pana ce acesta il daduse exasperat afara, ca nefolositor.
Apropiat de nouazeci de ani, Meller era slab ca un bat si surd precum o stanca, desi singurul ochi ce-i mai ramasese avea inca vederea agera.
Vocea femeii se auzi din nou, plina de incredere, desi cerea o favoare:
- Lasati-ne sa trecem in pace. Nu dorim sa va facem vreun rau si n-avem nevoie sa ne oprim. Lasati-ne sa trecem, sateni!
Greybeard ii urla mesajul in ureche lui Meller. Capul cel alb isi scutura coama si ranji ca sa arate ca nu auzise:
- Omorati barbatii si violati femeile! Eu o iau pe taratura bruneta din fata.
Mole si Trouter pasira inainte, strigand comenzi. Trasesera clar concluzia ca nu-i pastea nici o amenintare serioasa din partea barcii.
- Trebuie sa-i oprim si sa le facem inspectia, spuse Mole. Scoateti prajina. Miscati, fratilor! Hai sa stam la o parola cu sleahta asta si sa vedem cine-s si ce vor. Precis au ceva ce ne trebuie noua.
In timpul acestor activitati, Towin Thomas venise langa Greybeard si Charley Samuels. In eforturile sale de a vedea clar barca, chipul i se schimonosi intr-o grimasa.
Il ghionti pe Greybeard in coaste cu un cot peticit.
- Hei, Greybeard, renu' ala nu ne-ar prinde rau la muncile grele, nu-asa? spuse el, sugandu-si meditativ capatul toiagului.
L-am putea folosi la plug, nu-asa?
- N-avem nici un drept sa li-l luam.
- Doar n-ai idei religioase despre renu-ala, nu-asa? Te lasi tras in jos de linia pe care vorbeste mos Charley.
- N-ascult niciodata nimic din ce spuneti tu sau Charley, replica Greybeard.
O prajina lunga, care-si facuse datoria la sustinerea cablurilor telefonice in zilele cand exista o retea de telecomunicatii, fu impinsa peste apa, pana ce varful i se rezema intre doua pietre, pe malul opus.
Aici, raul se stramta spre podul ruinat aflat mai in aval. Locul acesta le furnizase satenilor un castig folositor de-a lungul anilor; taxele pretinse de ei navelor ce calatoreau pe apa le suplineau tentativele agronomice, mai putin entuziaste.
Era singura idee inspirata a domniei lui Big Jim Mole, altminteri posaca si opresiva. Pentru a intari amenintarea cu prajina, barbatii din Sparcot se aratara acum in forta de-a lungul malului.
Mole o lua la fuga inainte, agitand o spada si strigandu-le strainilor sa se predea.
Femeia inalta si bruneta din barca le arata pumnii:
- Respectati steagul alb al pacii, ticalosi raiosi ce sunteti! tipa ea. Lasati-ne sa trecem si nu ne jefuiti. Nu avem nici casa macar, n-avem nimic de ce sa ne lipsim pentru unii ca voi.
Echipajul vadea mai putina energie decat ea. Trasera la bord vaslele si prajinile de impins, lasand barca sa pluteasca in deriva, pe sub podul de piatra pana se opri intr-un pilon.
Incantati sa gaseasca o asemenea prada fara aparare, satenii o trasera langa malul cel mai apropiat, cu ghearele-de-pisica.
Renul isi inalta capul greu si boncalui a sfidare, iar femeia bruneta guita cu dezgust.
- Tu, de-acolo, cu ratul ala de macelar, il arata ea cu degetul pe Mole, asculta-ma, suntem vecinii vostri.
Venim de la Grafton Lock. Asa-ti tratezi vecinii, pirat batran si mucegait ce esti?
Un murmur strabatu multimea de pe mal. Jeff Pitt fu cel dintai care o recunoscu pe femeie. Era cunoscuta ca Gipsy Joan, iar numele sau ajunsese un fel de legenda chiar si printre satenii ce nu se aventurasera niciodata pe teritoriul ei.
Jim Mole si Trouter pasira inainte si se ratoira la ea sa taca din gura, dar femeia incepu iar sa racneasca la ei:
- Luati-va carligele din bordul nostru! Avem printre noi raniti!
- Taca-ti fleanca, muiere, si hai pe mal! Asa, n-o sa patesti nimica, spuse Mole, tinandu-si spada sub un unghi mai rational.
Cu maiorul alaturi, se apropie de barca.
Deja, unii dintre localnici incercasera sa urce la bord fara ordin. Incurajati de lipsa generala a oricarei rezistente si nerabdatori sa-si capete partea lor de prada, se repezira inainte, condusi de doua femei.
Unul dintre vaslasi, un flacau nins cu palarie de musama si barba galbena, intra in panica si-si tranti vasla in capul celei mai apropiate atacante.
Femeia cazu de-a berbeleacul. Incaierarea izbucni imediat, in ciuda urletelor de a inceta, venite din ambele parti.
Nava se legana. Barbatii, ce tineau renul, fugira sa se apere. Profitand de aceasta diversiune, dobitocul se elibera de cei ce-l tineau prizonier.
Tropai pe acoperisul cabinei, se opri un moment, apoi sari peste bord, in Tamisa. Inotand din rasputeri, porni in josul raului.
Un muget de disperare se inalta din barca. Doi din oamenii ce tinusera animalul sarira si ei, strigand dupa el sa se intoarca. Apoi insa fura nevoiti sa aiba grija de ei insisi; unul se lupta sa ajunga la mal, unde gasi maini ajutandu-l sa iasa.
In aval, langa stalpii podului spart, renul urca pe tarm, cu blana netezita de apa atarnandu-i grea pe coaste. Se opri pe malul opus, fornaind si scuturandu-si capul dintr-o parte in alta, ca deranjat de apa din urechi. Apoi se intoarse si disparu intr-un palc de salcii.
Al doilea om care sarise avu mai putin noroc. Nu putea ajunge la nici unul dintre maluri. Curentul il prinse, tragandu-l pe sub pod, printre ramasitele scufundate, peste zagaz.
Tipatul sau subtire se inalta din valuri. Un brat zbura in sus intr-o jerba de stropi, dupa care numai ramase decat vuietul apei verzi cu alb.
Acest incident potoli luptele de la barca, astfel ca Mole si Trouter putura interoga echipajul. Amandoi, stand langa copastie, vazura ca Gipsy Joan nu mintea cand vorbise despre raniti.
Jos, in ceea ce fusese candva saloon-ul, se inghesuiau noua barbati si femei, unii dintre ei nonagenari, dupa cum indicau infatisarea lor pergamentoasa si ochii infundati in cap.
Hainele saracacioase le erau rupte, chipurile si mainile insangerate. O femeie, cu jumatate de chip lipsa, parea a fi in pragul mortii, si toti pastrau o tacere nauca mai cumplita decat orice zbierete.
- Ce li s-a intamplat? intreba stanjenit Mole.
- Hermelinele, raspunse Gipsy Joan. Ea si tovarasii ei erau destul de nerabdatori sa-si spuna povestea. faptele fusesera destul de simple.
Grupul era mic, dar traiau destul de bine dintr-o provizie de peste a unei regiuni inundate, vecina cu Grafton Lock.
Nu faceau niciodata de garda si n-aveau aproape nici un sistem de aparare. La asfintitul zileu precedente, fusesera atacati de o hoarda - sau, spuneau unii, mai multe hoarde - de hermeline.
Cuprinsa de spaima, comunitatea se imbarcase si fugise cat de repede posibil. Preziceau ca, daca nu le abatea cine stie ce imprejurare fericita, hermelinele aveau sa navaleasca in curand spre Sparcot.
- De ce ar face asta? intreba Trouter.
- Fiindca li-i foame, omule, de ce alta? replica Gipsy Joan.
Se inmultesc ca iepurii si matura toata tara cautand de mancare. Infuleca orice, dracii astia, peste, carne sau mortaciuni. Ati face bine sa va mutati gasca de-aici.
Mole privi in jur stingherit si spuse:
- Nu-ncepe sa-mi raspandesti pe-aicea zvonuri, muiere. Putem s-avem grija si singuri de noi. Nu suntem o adunatura, suntem organizati cum se cade. Hai roiu'.
Va lasam sa treceti nevatamati, devreme ce aveti necazuri pe cap. Plecati de pe teritoriul nostru cat puteti de repede.
Joan parea gata sa discute taxa, dar doi din sefii ei, speriati, o trasera de brat staruind sa plece imediat.
- Ne mai vine o barca din urma, spuse unul dintre acestia. E plina de oameni de-ai nostri din cei mai varstnici, nevatamati.
Am fi recunoscatori daca-i lasati sa treaca fara a-i retine. Mole si Turnet pasira inapoi, dand din brate. Referirea la hermeline ii umpluse de neliniste.
- La drum! strigara, agitandu-si bratele, iar catre oamenii lor:
- Scoateti prajina si lasati-i sa treaca.
Prajina reveni la locul ei. Joan si echipajul sau se impinsera in mal, vechea lor luntre clatinandu-se primejdios.
Dar contagiunea vestii ii atinsese deja pe cei de pe mal. Cuvantul "hermeline" trecea repede din gura-n gura, iar oamenii incepeau sa fuga inapoi spre casele lor sau catre hangarul pentru barci.
Spre deosebire de dusmanii lor, sobolanii, hermelinele nu se imputinasera. Pe percursul ultimului deceniu, numarul lor crescuse mult, precum si indrazneala.
Mai devreme in acelasi an, batranul Reggy Foster fusese atacat de una la pasune si se alesese cu beregata muscata.
Hermelinele isi generalizasera un vechi obicei sporadic si acum vanau adesea in hoarde, la fel cum facusera si la Grafton.
In astfel de vremuri, nu mai aratau nici o teama de fiintele omenesti. Stiind aceste lucruri, satenii incepura sa se foiasca pe mal, imbrancindu-se si strigand fara sir.
Jim Mole scoase un revolver si il indrepta spre una din spinarile ce fugeau.
- Nu poti face asta! exclama Greybeard, facand un pas inainte cu mana ridicata.
Mole cobora revolverul, atintindu-l spre Greybeard.
- Nu poti sa tragi in propriii tai oameni, spuse ferm Greybeard.
- Zau? facu Mole. Ochii sai pareau niste basici pe pielea-i batrana. Trouter spuse ceva, iar Mole ridica din nou pistolul si trase in aer.
Satenii privira in jur, uimiti; apoi majoritatea o luara la fuga iarasi. Mole rase.
- Las-sa se duca, spuse. Numa' c-or sa se-omoare.
- Foloseste ratiunea, il sfatui Greybeard, apropiindu-se. Sunt speriati. Nu foloseste la nimic sa tragi in ei. Vorbeste-le
- Ratiune! Piei din calea mea, Greybeard. Sunt scrantiti! Or sa moara. Toti o sa murim.
- Ai de gand sa-i lasi sa se duca, Jim? intreba Trouter.
- Stii necazul cu hermelinele la fel de bine ca mine, spuse Mole. Daca ataca in forta, n-avem destula munitie de pierdut ca sa le-mpuscam.
N-avem nici arcasi destul de buni ca sa le opreasca cu sagetile. Asa ca cel mai destept e sa trecem raul cu barca si sa stam acolo pana se duc sobolanii astia mici.
- Poti inota, stii bine, ii aminti Trouter.
- Stiu ca pot sa-noate. Da' de ce-ar face-o? Vor mancare, nu sa se lupte. O sa fim in siguranta pe cealalta parte a raului.
Tremura.
- Poti sa-ti inchipui cum ar fi un atac al hermelinelor? I-ai vazut pe aia din barca. Vrei sa ti se intample si tie asta?
Acum era palid si privea agitat in jurul sau, temandu-se ca animalele ar putea deja sa soseasca.
- Ne putem inchide in hambare si case, daca vin, propuse Greybeard. Ne putem apara si fara a parasi satul. Suntem mai in siguranta daca stam pe pozitii.
Mole se intoarse spre el cu salbaticie, dezgolindu-si dintii intr-o strambatura stirba:
- Cate cladiri avem pe care sa nu le poata razbate hermelinele? Stii ca au sa atace vitele, daca le e-ntr-adevar foame, si-atunci au sa ne napadeasca-n acelasi timp si pe noi, din cap pana-n picioare. Da' cine da ordine-aici, la urma urmei?
Nu tu, Greybeard! Haide, Trouter, ce-astepti? Hai sa scoatem barca!
Un moment, Trouter paru dispus sa se opuna. In loc de asta insa, se intoarse si incepu sa strige ordine cu glasul sau ascutit.
El si Mole trecura pe langa Greybeard si o luara la fuga spre hangarul barcilor, strigand:
- Stati calmi, ologi afurisiti, si-o sa va trecem raul.
Locul lua infatisarea unui musuroi de furnici rascolit. Greybeard observa ca Charley disparuse. Ambarcatiunea cu fugarii din Grafton era acum departe in aval si trecuse in siguranta micul zagaz.
In timp ce Greybeard statea langa pod si privea tot haosul, Martha veni langa el.
Sotia sa era o femeie demna, de inaltime medie, desi se cocosase putin, asa cum isi tinea patura peste umeri.
Avea fata palida si cam flescaita, zbarcita ca si cum batranetea i-ar fi legat strans craniul pe la margini; totusi, datorita structurii oasoase fine , inca mai pastra ceva din frumusetea tineretii, in vreme ce genele negre, ce-i margineau ochii, ii faceau sa arate si acum atragatori.
Ii vazu privirea indepartata.
- Poti la fel de bine sa visezi acasa, spuse ea.
Greybeard o lua de brat:
- Ma intrebam ce se afla la capatul raului. As da orice sa vad cum e viata pe coasta. Uita-te la noi aici - suntem atat de nedemni! O biata adunatura.
- Nu te temi de hermeline, Algy?
- Sigur ca ma tem de hermeline.
Apoi ii intoarse zambetul, putin cam obosit.
- Si m-am cam plictisit sa ma tot tem. Inchisi in satul asta de unsprezece ani, ne-am molipsit cu totii de boala lui Mole.
Se intoarsera spre casa. O data in viata, satul Sparcot era viu. Vazura barbati, mici in departarea fanetei, facand gesturi nervoase pentru a-si grabi putinele vaci la adapost.
Pentru asemenea cazuri de urgenta sau inundatii, fusesera construite hambarele pe piloni; cand vitele erau manate inauntru si usile inchise, rampele puteau fi ridicate, lasand animalele in siguranta deasupra solului.
In timp ce treceau prin dreptul casei lui Annie Hunter, faptura deshidratata a lui Willy Tallridge se strecura pe usa laterala.
Inca isi mai incheia jacheta, si nu le dadu nici o atentie cand se grabi spre rau pe cat de repede puteau sa-l poarte picioarele sale batrane de optzeci de ani.
Chipul stralucitor al lui Annie, greu de obisnuitele sale adaosuri de ruj si pudra, aparu la fereastra de sus.
Le facu un semn dezinvolt de salut cu mana.
- S-a daat alarma de hermeline, Annie, ii striga Greybeard. Se pregatesc sa treaca oamenii peste rau.
- Mersi de advertisment, dragule, da' o sa ma-ncui aici.
- Ar trebui sa iei pilda de la Annie, e curajoasa, spuse Greybeard.
- Si cura-sus-a, aud, replica sec Martha. Iti dai seama, Algy, ca-i cam cu douazeci de ani mai batrana ca mine? Sarmana Annie, ce soarta - sa fie cea mai veche meseriasa din lume!
Barbatul cerceta pasunea rascolita, cautand, impotriva propriei vointe, petice cafenii de viata alergand prin iarba, dar zambi la auzul glumei Marthei.
Ocazional, cate o remarca de-a ei ii putea aduce inapoi o lume intreaga, vechea lume a remarcelor caustice facute la petreceri unde se consumau ritual alcool si nicotina. O iubea din cel mai intemeiat motiv, acela ca era ea insasi.
- Curios lucru, spuse. Esti singura persoana, ramasa in Sparcot, care inca mai face conversatie doar de-amorul artei.
Acum du-te acasa, ca o fetita cuminte, si impacheteaza cateva lucruri de stricta necesitate. Inchide-te inauntru, si-o sa vin si eu in zece minute. Trebuie sa-i ajut pe oameni cu vitele.
- Algy, sunt nelinistita - trebuie sa impachetam doar ca sa trecem raul? Ce se intampla?
Deodata, chipul lui deveni dur.
- Fa cum iti spun eu, Martha. Nu trecem raul; plecam pe jos, pe cursul lui. Plecam din Sparcot.
Inainte ca ea sa mai poata scoate vreo vorba, barbatul se indeparta. Se intoarse si ea, pornind cu pas masurat pe strada, supta-n obraji, si intra in casuta intunecoasa.
O facu cu convingere. Emotia care o umpluse la auzul cuvintelor sotului ei nu dura mult; acum, privind in jur la peretii cu tapetul cojit si tavanele ce-si aratau coastele dezgolite si murdare, isi sopti dorinta ca el sa fi vorbit serios.
Dar de ce sa plece din Sparcot? Lumea se comprimase pana la a fi devenit pentru ea numai si numai Sparcot....
In timp ce Greybeard mergea spre hambarul lacustru, mai in josul strazii izbucni un scandal. Doua grupuri de oameni, ce-si carau lucrurile cu carucioarele spre malul raului, se ciocnisera; cazusera prada furiilor neputincioase ce formau o trasatura caracteristica a vietii din sat.
Rezultatul avea sa conste intr-un os rupt, soc, zacut la pat, pneumonie si inca o movilita in saracaciosul si lacomul cimitir de sub pini, unde solul era nisipos si ceda repede in calea harletului.
Greybeard jucase adesea rolul de impaciuitor in asemenea dispute. Acum se intoarse in alta directie, indreptandu-se catre vite. Erau la fel de valoroase - adevarul trebuia privit in fata - ca si gloata.
Vitele urcau rampa, cu proteste spre hambar. George Swinton, un pagan batran cu un singur brat care ucisese doi oameni in marsurile din 2008 in Westminster, sageta printre ele ca o furie, lovind ce-i venea la indemana cu glasul si bastonul.
Le opri un zgomot ca o prabusire de cherestea ranita. Doua dintre picioarele de lemn ale sopronului se fransesera la nivelul solului.
Un om din grupul celor prezenti striga un cuvant de avertizare. Inainte de-a-i fi iesit de pe buze, hambarul incepu sa se incline.
Aschii de lemn se aratau ca niste dinti in timp ce grinzile cedau. Sopronul se rasturna. Aluneca pe-o parte, se clatina si se narui intr-o ploaie de scanduri rupte.
Vitele iesira impleticite din daramaturi sau ramasera zacand dedesubt.
- La dracu' cu panarama asta paradita! Hai in barci! spuse George Swinton, impingandu-se pe langa Greybeard.
Si nimanui dintre ceilalti nu-i pasa mai mult decat lui. Aruncand in laturi bastoanele, se imbulzira dupa el. Greybeard ramase pe loc in timp ce restul roiau prin jurul sau: specia umana, isi spuse el, pacatuia pana si impotriva pacatului.
Aplecandu-se, ajuta o junca sa se elibereze de sub o barna cazuta. Animalul pleca schiopatand spre pasune. Avea sa-si asume singura riscul la sosirea hermelinelor.
In timp ce se intorcea acasa, o impuscatura - suna ca revolverul lui Mole - se auzi din directia podului de piatra.
Ii urma, ca un ecou, alta. De pe acoperisuri isi luara zborul, falfaind, graurii, repezindu-se la adapostul copacilor de peste rau.
Greybeard grabi pasul, scurtand prin parcela incalcita ce era gradina casei sale, si privi pe dupa coltul acesteia.
Langa pod se bateau niste sateni. O ceata joasa de dupa-amiaza invaluia scena, iar copacii uriasi din funal o reduceau in nimicnicie dar, printr-o spartura din zidul ruinat al gradinii, Greybeard vazu destul de clar ce se petrecea.
A doua barca de la Grafton plutea in jos pe rau exact in timp ce luntrea din Sparcot se lansa de-a curmezisul. Era incarcata cu o colectie pestrita de capete albe, din care majoritatea dadeau acum din brate cu gesturi pe care distanta le facea sa semene cu ale unor papusi.
Barca din Sparcot era supraincarcata din greu cu membrii mai agresivi ai comunitatii, care insistasera sa faca parte din primul transport.
Prin incompetenta si neghiobia ambelor parti, ambarcatiunile se ciocnira.
Jim Mole statea pe pod, cu revolverul indreptat in jos, spre gramada. Daca atinsese sau nu pe cineva cu primele doua focuri, lui Greybeard ii era imposibil sa vada. In timp ce-si incorda ochii, Martha aparu langa el.
- Mole, vesnicul conducator prost! exclama Greybeard. E destul de brutal, dar n-are pic de simt al restabilirii disciplinei - sau, daca a avut, acum s-a ramolit si l-a uitat.
Tragand in oamenii din barci, nu poti decat inrautati lucrurile.
Cineva striga ragusit sa scoata barca pe mal. Nimeni nu asculta si abandonand orice disciplina, cele doua echipaje se incaierara.
Furia senila ii coplesise iar. Barca din Grafton, o veche salupa incapatoare, se inclina amenintator in timp ce satenii se ingramadeau peste nenorocosii ei ocupanti.
Ca sa sporeasca tambalaul, altii alergau in susul si-n josul malului, racnind sfaturi sau amenintari.
- Ne-am iesit cu totii din minti, spuse Martha, iar bagajele noastre sunt gata. Greybeard o fulgera cu o scurta privire dragastoasa.
Cu trei plescaituri inspumate, trei graftoniti batrani cazura sau fura impinsi peste bord. Evident, functiona un anume plan, pe jumatate inchegat, de-a-si insusi ambarcatiunea lor pentru a fi folosita ca un al doilea bac; dar in timp ce ambele nave pluteau in deriva spre aval, salupa se rasturna cu coca in sus.
Capete-albe incepura sa topaie prin apele albe. Un tipat grozav si prostesc se inalta de pe mal. Mole trase cu pistolul in gramada.
- Lua-i-ar dracu' pe toti in iad! spuse Greybeard. Momentele astea de irationalitate coplesesc atat de usor oamenii.
Stii ca negustorul ala ambulant, care-a trecut pe-aici saptamana trecuta, sustinea ca oamenii din Stamford si-au dat singuri foc la case fara nici un motiv.
Iar populatia din Burford a spalat putina peste noapte crezand ca locul a fost ocupat de gnomi! Gnomi - mos Jeff Pitt are in creier gnomi! Si mai sunt si toate relatarile alea despre sinucideri in masa.
Poate ca asta va fi sfarsitul - dementa generala. Poate ca suntem martorii sfarsitului!
Scena lumii se intuneca rapid. Media de varsta a populatiei se plasa deja spre sfarsitul deceniului opt de viata.
Fiecare an ce trecea o urca tot mai sus. Inca cativa ani... O emotie, nu foarte diferita de inviorare, il napadi pe Greybeard, un soi de incantare de-a crede ca putea fi prezent la sfarsitul lumii.
Nu: la sfarsitul omenirii. Lumea avea sa-si vada de drum; omul putea muri, dar pamantului inca ii mai dainuia abundenta.
Intrara inapoi in casa. O valiza - articol anacronic, din piele de porc, care facuse calatoria de-a lungul anilor spre o lume ruinata - statea in partea uscata a holului.
Privi in jurul lui, in jurul incaperii, la mobila pe care o salvasera din alte case, la calendarul trasat rudimentar de Martha pe un perete, cu anul 2029, scris cu rosu, la feriga pe care o crestea intr-un ghiveci.
Unsprezece ani de cand sosisera aici din Cowley, cu Pitt impreuna, unsprezece ani de lipait in jurul perimetrului pentru a tine lumea la distanta.
- Sa mergem, spuse el, adaugand, ca un al doilea gand: iti pare rau ca plecam, Martha?
- Nu stiu in ce ma arunc, nu-i asa? Ai face bine doar sa ma tragi dupa tine.
- Cel putin aici exista o masura de siguranta. Nu stiu spre ce te duc.
- Fara slabiciuni acum, domnule Greybeard.
Prada unui impuls, adauga:
- Pot sa-l chem si pe Charley Samuels, daca e acasa? Lui i-ar fi cel mai dor de noi. Ar trebui sa ne insoteasca.
Dadu din cap, nemultumit sa-i mai cunoasca altcineva planul, si totusi neindurandu-se sa-i spuna nu Marthei. Femeia pleca.
Ramase acolo, greoi, simtind apasarea trecutului. Da, Charley trebuia sa vina cu ei, si nu numai fiindca luptasera amandoi, cot la cot, in urma cu aproape treizeci de ani.
Acea veche batalie nu-i trezea nici un fel de emotie; intrucat apartinea unei alte epoci, cauteriza orice sentiment.
Tanarul soldat, implicat in acel conflict, era o fiinta diferita de omul ce statea in odaia saracacioasa; purta chiar si un alt nume.
Un bustean de lemn inca mai fumega pe gratar; dar in hol si pe scari, care trosneau in noptile lungi ca si cum gnomii ar fi fost mai mult realitate decat legenda, mirosul de umezeala era la fel de dens ca si penumbra.
Aveau sa paraseasca acea locuinta, si curand urma sa se descompuna toata, ca un trup omenesc, in cleiurile si prafurile ei separate.
Acum putea intelege de ce oamenii isi dadeau foc propriilor case. Focul era pur, curatenia reprezenta un principiu pe care, altminteri, oamenii il pierdusera.
O placere manioasa se trezi in el la gandul de a se muta, desi, ca de obicei, arata foarte putin din ceea ce simtea.
Iesi cu pas iute pe usa din fata. Martha pasea peste caramizile ce insemnau vechea linie despartitoare dintre gradina lor si cea vecina. O insotea Charley Samuels, cu fularul sau de lana gri infasurat peste cap si gat, cu haina incheiata strans, un rucsac in spate si vulpoiul Isaac tragand de lesa.
Chipul sau avea culoarea galben-solzoasa a unei gaini fierte, dar arata destul de hotarat. Veni la Greybeard si-i apuca strans mana. In ochi ii luceau lacrimi inghetate.
Tinand sa evite o scena emotionala, Greybeard spuse:
- Avem nevoie de tine alaturi de noi, Charley, ca sa ne tii predici.
Dar Charley nu facu decat sa-i scuture si mai tare mana.
- Tocmai imi faceam bagajele. Sunt omul tau, Greybeard, l-am vazut pe criminalul ala pacatos de Mole impuscand-o de pe pod pe batrana Betty, saraca. I-o veni si lui ceasul.
Cuvintele ieseau groase din pieptul lui:
- In clipa aia, m-am jurat sa nu mai stau in corturile nedreptilor.
Greybeard se gandi la batrana Betty, cum dadea din cap la focul din camera de garda, cu atat de putin timp in urma; de-acum, tocanita ei se va fi facut scrum.
Vulpoiul scheuna si se smuci nerabdator.
- Isaac pare sa fie de acord cu tine, spuse Greybeard, cu ceva din incercarile de umor ale nevesti-sii. Sa mergem, dar, cat timp toti sunt cu atentia in alta parte.
- N-o sa fie pentru prima oara cand lucram impreuna, comenta Charley.
Dand din cap a incuviintare, Greybeard reveni la antreu; nu dorea in mod deosebit efuziunile sentimentale ale batranului Charley.
Ridica geamantanul pe care il facuse sotia sa. Intentionat, lasa deschisa usa din fata casei. Martha o inchise. Isi potrivi pasul in urma lui, impreuna cu Charley si vulpoiul.
O luara pe drumul desfundat spre est, apoi in camp. Marsaluira paralel cu malul raului, in directia generala a coarnelor vechiului pod ruinat.
Greybeard mergea intr-un pas rapid, hotarat sa nu incetineasca de hatarul mai varstnicului Charley; Charley putea foarte bine sa vada, de la bun inceput, ca acesta nu era decat intr-o singura privinta o evadare; ca toate evadarile, era si o noua incercare.
Se opri brusc cand vazu cele doua siluete din fata, indreptandu-se spre aceeasi spartura din desis ca si ei.
Se observara in acelasi timp. Siluetele apartineau unui barbat si unei femei; barbatul isi schimonosi fata, strangandu-si ochii intre frunte si obraz sa vada cine-l urmarea. Tot in acelasi timp se si recunoscura.
- Incotro ai luat-o, Towin, gainar batran? intreba Greybeard, cand grupul sau ii ajunse din urma. Il privi pe mosneagul cel ciufulit, ce-si tinea strans toiagul si se infasurase intr-un vesmant monstruos compus din patura, piele de animal si portiuni dintr-o jumatate de duzina de vestoane, dupa care se uita la sotia lui Towin, Becky.
Becky Thomas, in jur de saptezeci si cinci de ani, era probabil cu zece ani mai tanara decat sotul ei. O femeie trupesa, cu infatisare pasareasca, purta doi saculeti si era imbracata intr-o alcatuire la fel de imposibil de dezorganizata ca a sotului ei.
Ascendenta asupra barbatului ii era rareori pusa in discutie si vorbi si de data asta prima, cu vocea taioasa:
- V-am putea intreba si noi pe voi acelasi lucru. Unde va duceti?
- Dupa cum se-arata avem aceeasi treaba ca si voi, adauga Towin. Plecam din lagarul asta de concentrare mucegait cat timp mai avem inca picioarele cu noi.
- De-asta purtam chestiile-astea pe care le avem pe noi, preciza Becky. Ne pregateam sa plecam de-o buna bucata de vreme. Ocazia asta parea buna, cu mos Mole si Maiorul ocupati.
Dar n-am fi crezut niciodata s-o tulesti si tu, Greybeard. Te ai bine cu Maiorul, nu ca noi.
Ignorand impunsatura, Greybeard ii masura atent din priviri:
- Towin are dreptate cu "lagarul de concentrare" . Dar unde va ganditi sa mergeti?
- Ziceam sa ne-ndreptam oarecum spre sud si so-o luam pe vechiul drum spre litoral, spuse Becky.
- N-ar strica sa veniti cu noi, ii sfatui scurt Greybeard. Nu stim ce situatii am putea intalni. Am o barca aprovizionata, ascunsa mai jos de zagaz. Hai sa ne miscam.
Ascuns in hatisuri si tras mai sus de marginea apei, la adapostul ramasitelor unui mic staul, zacea un slep de peste cinci metri, construit in clinuri.
Sub indrumarea lui Greybeard, il lasara la apa. Charley si Towin il tinura fix in timp ce el ingramadea la bord putinele lor posesiuni.
Un proprietar anterior echipase nava cu o tenda, pe care o ridicara. Prova si pupa erau puntate; tenda acoperea cea mai mare parte din restul lungimii.
Trei perechi de padele zaceau pe scandurile barcii, impreuna cu o carma si fusul ei. Pe acestea din urma, Greybeard le monta la locul lor.
Nu pierdura vremea. Proximitatea asezarii era subliniata si de strigatele pe care inca le mai puteau auzi din amonte.
Martha si Becky fura ajutate sa se aseze. Barbatii se imbarcara; Greybeard lasa in jos derivorul. Sub indrumarea lui, Becky lua carma in timp ce ceilalti lopatau - stangaci si cu o anume cantitate de ocari discrete din partea lui Towin, care isi scoase mult-iubitul ceas inainte de a se pune pe treaba.
Manevrara pana in mijlocul curentului, acesta ii capta si se pusera in miscare.
Langa malul opus, o pata de culoare salta in sus si-n jos. Un trup fusese prins intre doua bucati de lemnarie purtate in jos de la podul spart. Capul ii era scufundat sub un val ce se spargea la nesfarsit din cauza micului zagaz.
Dar dungile portocalii, verzi, rosii si galbene ale camasii nu lasau nici o urma de indoiala ca era Sam Bulstow.
O ora mai tarziu, cand ajunsera destul de departe de Sparcot, Martha incepu sa cante. Melodia iesi la inceput muta, apoi pe note, aseza cuvinte.
"Aici nu vom vedea
Nici urma de dusman
Ci iarna doar si vere rea...."
- Towin, ai dreptate cu remarca ta despre lagarele de concentrare, spuse ea, intrerupandu-se. La Sparcot, totul devenea atat de tocit si.... peste masura de uzat - mohorat si peste poate de uzat. Aici, n-ar putea fi niciodata asa.
Arata spre verdeata ce atarna de pe malul raului.
- Unde planuiesti sa mergem? il intreba Charley pe Greybeard.
Acesta era un lucru la care nu se gandise niciodata pe deplin. Slepul nu reprezenta nimic mai mult decat rezerva sa de speranta. Dar, pe negandite, spuse:
- Ne vom croi drum in josul Tamisei, spre estuar. Mai tarziu o sa ne putem improviza un catarg si o panza, si sa iesim pe mare. Apoi vom vedea cum arata coastele.
- Ar fi frumos sa vedem iar marea, spuse sobru Charley.
- Am petrecut o vacanta de vara la - cum se numea locul ala? Avea un dig - Southend, spuse Towin, infundansu-se in guler pe cand vaslea.
As crede c-o fi destul de taios frigu' la vremea asta a anului - inca de-atunci era destul de rau. Credeti ca digul o mai sta in picioare? Era un dig foarte dragut.
- Neghiobule, s-o fi daramat de ani de zile, arunca nevasta-sa.
Vulpoiul statea cu labele din fata pe parapetul ambarcatiunii, botul sau ascutit adulmecand mirosuri de pe mal. Parea gata de orice.
Nimeni nu vorbi despre scotieni, gnomi sau hermeline. Scurtul cantec al Marthei ii urmarea inca, si indrazneau sa nu fie decat optimisti.
Dupa o ora si jumatate, fura nevoiti sa se odihneasca. Towin era epuizat, si cu totii gaseau obositor efortul cu care nu erau deprinsi.
Becky incerca sa ia ea padela de la Martha, insa era prea neindemanatica si nerabdatoare sa lopateze eficient.
Dupa o vreme, Charley si Greybeard incepura sa lucreze cu schimbul. Sunetul penei, intalnind apa, plutea greu printre tufisurile ce margineau raul, iar ceata incepea sa invaluiasca drumul in fata lor.
Cele doua femei se stransera una in alta pe bancheta, la carma.
- In inima mea tot o oraseanca sunt, spuse Martha. Atractia vietii la tara e mai puternica atunci cand ma aflu departe de ea.
Din pacate alternativele fata de viata la tara devin tot mai putine. Unde vom poposi sa innoptam, Algy?
- Acostam de-ndata ce vedem un loc bun, spuse Greybeard.
Trebuie sa ajungem cat mai departe de Sparcot, dar nici sa intrecem echipajul lui Gipsy Joan din Grafton.
Nu va pierdeti curajul. Am niste provizii la bord, pe langa ce-am luat cu noi.
- Gandesti adanc, observa Towin. Trebuia sa-l fi impuscat pe Jim Mole si sa iei tu puterea in Sparcot, omule. Oamenii te-ar fi sustinut.
Greybeard nu raspunse.
Raul se desfasura intr-o serie de meandre, ca un olog intr-un camp de rogoz croindu-si drum spre rasarit, spre libertate.
Cand in fata li se inalta un pod, incetara sa mai vasleasca si se lasara in deriva spre el. Era o constructie georgiana solida, cu arcada inalta si parapet rezistent.
Se cuibarira langa mal in amonte de pod, iar Greybeard isi lua pusca.
- Langa un pod ar trebui sa se afle locuinte, spuse el. Stati aici pana ma duc sa arunc o privire.
- Vin si eu cu tine, spuse Charley. Isaac poate sta in barca.
Dadu Marthei lesa animalului nelinistit, femeia incepand sa dezmierde vulpoiul ca sa-l linisteasca. Cei doi barbati coborara din ambarcatiune. Escaladara malul si se ghemuira printre platele putrede.
In spate, un soare de iarna, prea parguit, clipea din ochi spre ei, din copaci. Cu exceptia soarelui, distorsionat de catre trunchiurile golase printre care stralucea, toate celelalte erau exprimate in tonuri de gri.
O pacla, ca niste troiene, plutea jos deasupra pamantului. In fata, dincolo de drumul asternut cu resturi ce trecea podul, se inalta o cladire mare. Parea a sta deasupra cetii, fara sa atinga solul.
Zacea straveche, neinsufletita si plina de rautate, sub o increngatura de hornuri; soarele se reflecta dintr-un geam de la ultimul etaj, inzestrand-o cu un singur ochi fara lucire.
Cand vazura ca nu se misca nimic, in afara unui stol de ciori falfaind pe deasupra capetelor lor, cei doi barbati iesira greoi in drum si traversara pana la adapostul unui gard viu.
- Pare un han vechi, spuse Charley. Nici urma de viata in jur. As zice ca-i pustiu.
In timp ce vorbea, auzira o tuse de dupa gardul viu. Se ghemuira cercetand printre boabele de paducel, campul de dincolo.
Se intindea pana la rau. Desi era scaldat in ceata, lipsa buruienilor si a altor plante indica prezenta unei forme de viata vegetariene.
Rasuflarea le aburea in desis pe cand scrutau locurile. Tusea rasuna din nou.
Greybeard arata, tacut. In coltul cel mai apropiat de casa al campiei se afla o baraca. Niste oi, patru sau cinci la numar, stateau adunate langa perete.
- Credeam ca oile au murit de mult, murmura Charley.
- Inseamna ca e cineva in casa.
- Nu terbuie sa ne ciondanim cu ei. Hai sa tragem mai in susul raului. Mai avem o ora pana se-ntuneca.
- Nu, hai sa ne uitam pe-aici. Astia traiesc izolati; s-ar putea sa se bucure de companie, daca-i putem convinge ca suntem prietenosi.
Era imposibil sa-si invinga teama ca ar putea fi ochiti cu o pusca sau mai multe din cladirea tacuta. Ramanand cu privirea la ferestrele oarbe, pornira inainte.
In fata casei, cu nenumarate ascunzatori prin preajma, statea o masina cu infatisare abandonata. De mult cazuse intr-o atitudine de infrangere, cu cauciucurile moi, pleostite la pamant.
Alergara pana la ea, chircindu-se alaturi sa observe casa. Tot nici o miscare. Vazura ca majoritatea ferestrelor erau batute in scanduri.
- E cineva aici? striga Greybeard.
Nici un raspuns.
Asa cum ghicise Charley, era un han. Vechea firma zacea putrezind in apropiere, si o inscriptie cu numele se incovrigase cazand de deasupra usii din fata, pe treptele tocite.
Pe o fereastra de la parter citira imprimat cuvantul BERE. Greybeard retinu toate detaliile inainte de a striga iarasi. Nici acum nu se auzi vreun raspuns.
- Sa incercam si prin spate, spuse el, ridicandu-se.
- Nu crezi ca ne-am simti foarte bine in barca pentru o noapte?
- Mai tarziu o sa se faca frig. Hai sa-ncercam prin spate.
In partea dinapoi a cladirii, un drum de pamant ducea de la usa din spate spre campul cu oile. Rezemati de zidul umed, din caramizi, strigara iara. Nu raspunse nimeni.
Greybeard, cu pusca pregatita, se apleca inainte, aruncand o privire rapida pe fereastra cea mai apropiata.
Inauntru, chiar langa geam, statea asezat un barbat, uitandu-se la el.
Ii sari inima din piept. Cazu indarat peste Charley, cu sira spinarii dintr-o data inghetata. Cand isi regasi controlul nevoilor, intinse pusca inainte si batu intr-un ochi de geam.
- Oameni buni, striga el.
Tacere.
- Oameni buni, ticalosule!
De asta data sparse geamul. Cioburile cazura, apoi din nou liniste. Cei doi se uitara unul la altul, cu fetele apropiate si pamantii.
- O fi bolnav ori mort, ori ceva, spuse Charley. Furisandu-se pe langa Greybeard si pe sub fereastra, ajunse la usa din dos.
Cu un umar rezemat de ea, apasa pe clanta si se repezi inauntru. Greybeard il urma.
Chipul omului asezat era la fel de cenusiu ca lumina zilei pe care o privea atat de fix. Avea buzele fripte si sparte ca de catre o otrava puternica. Sedea drept, pe un scaun vechi, cu fata spre chiuveta. In poala avea o cutie de pesticid, partial golita.
Charley isi facu cruce:
- Odihneasca-se in pace. In vremurile astea sunt destule provocari pentru a-ti veni sa-ti iei zilele.
Greybeard lua cutia de otrava si o azvarli in tufisuri.
- De ce s-a sinucis? N-a putut-o face din lipsa de mancare, cu oile inca acolo afara. Va trebui sa cautam prin casa, Charley. S-ar putea sa mai fie cineva pe aici.
La etaj, intr-o odaie unde inca mai lumina soarele muribund, o gasira. Pe sub paturi, era imputinata pana la a nu mai fi ramas nimic din ea.
langa pat, intr-un recipient, se afla o baltoaca de ceva ce-ar fi putut sa fie supa inchegata. Murise din cauza unei boli, atata lucru se vedea cu ochiul liber; mai era clar si ca nu se stinsese cu mult inaintea barbatului de la parter, caci camera trasnea de mirosul mortii.
- Probabil cancer, presupuse Greybeard. Sotul ei n-a mai avut nici un motiv sa traiasca, odata ea disparuta.
Trebuia sa sparga tacerea, desi in camera era greu sa respiri. Se reculese si spuse:
- Hai sa-i scoatem pe amandoi afara si sa-i ascundem in tufisuri. Pe urma ne vom putea instala aici pentru noapte.
- Ar trebui sa le facem o inmormantare, Algy.
- Ne-ar consuma prea multa energie. Sa ne instalam si sa fim multumiti ca am gasit atat de usor un loc.
- E posibil sa fi fost calauziti aici pentru a le face acestor sarmane suflete o inmormantare crestineasca.
Greybeard privi piezis spre obiectul brun ce putrezea pe perna.
- De ce ar vrea Atotputernicul chestia asta inapoi, Charley?
- Ai putea la fel de bine sa te intrebi de ce vrea El sa fim noi aici.
- Pentru Dumnezeu, imi pun adesea intrebarea. Acum nu ma mai contrazice; hai sa ascundem cadavrele intr-un loc unde nu le vor vedea femeile si poate, dimineata, ne vom gandi si la inmormantare.
Cu cat de multa bunavointa isi putea aduna, Charley ajuta la respingatoarea munca. Reiesi ca ascunzatoarea cea mai buna era baraca de pe camp.
Lasara lesurile acolo sub privirile oilor - erau sase la numar. Se ingrijira ca animalele sa aiba apa de baut, deschisera cu forta cateva ferestre pentru a aerisi casa si se dusera sa aduca si restul grupului.
Cand barca fu amarata in siguranta, intrara cu totii in casa.
Jos in beci, unde statusera odinioara butoaiele cu bere, gasira un hartan de carne afumata agatat de un carlig ca sa nu-l ajunga sobolanii - se vedeau din belsug urme ale acestora.
Gasira o lampa ce continea seu de oaie si mirosea ingrozitor, desi ardea bine. Iar Towin dibui o lada cu cinci sticle de gin, ascunsa intr-un semineu nefolosit.
- Tocmai ce-mi trebuia pentru reumatismele mele, dar! spuse el, destupand o sticla. Potrivindu-si nasul ascutit desupra gurii sticlei, inhala nesatios, apoi trase o dusca.
Femeile stivuira lemne in bucatarie si pregatira masa, imblanzind gustul patrunzator al carnii de oaie cu unele din plantele tinute in borcane, in bufet. Caldura reveni.
Ceva, cam ca fratele mai varstnic al spiritului de petrecere, se redestepta intre ei si, dupa ce mancara, se culcara intr-o dispozitie sufleteasca mai buna.
Martha si Greybeard isi asternura intr-un salonas de la parter. De vreme ce numeroase semne dadeau clar de inteles ca perechea nu traise sub stare de asediu, Greybeard nu vazu nici un motiv sa faca de garda; sub regimul lui Mole, ajunsesera obsedati de aceste precautii.
La urma urmei, cu fiecare an ce trecea, omul ar fi trebuit sa se teama tot mai putin de semenii sai, iar acea casa parea sa se afle departe de orice alta asezare....
Cu toate acestea, nu era usor. Nu le spusese nimic celorlalti dar, inainte de a parasi barca, cautase pe pipaite, in dulapurile de sub punte, doua baionete depozitate acolo; ar fi dorit sa-i inarmeze cu ele pe Towin si Charley; dar baionetele lipseau, dimpreuna cu alte lucruri care le pregatise.
Disparitia nu putea insemna decat un singur lucru: stiuse si altcineva despre barca lui.
Cand o simti pe Martha adormita, se ridica. Lampa cu seu de oaie continua sa arda, desi ii acoperise flacara in directia dinspre fereastra.
Se opri, lasandu-si mintea sa se transforme intr-o priveliste prin care puteau hoinari ganduri ciudate. Simtea chiciura formandu-se in afara casei si tacerea, si se intoarse pentru a-si inchide mintea la loc.
Lampa statea pe un scrin vechi. Deschise un sertar la intamplare si se uita inauntru. Continea amintiri de familie, un ceas stricat, cateva cioturi de creioane, o calimara goala.
Cu un sentiment de fapta urata, baga in buzunar cele mai lungi doua creioane si deschise sertarul alaturat.
Acolo se aflau doua albume de moda veche, cu fotografii. Deasupra lor era depusa fotografia inramata a unui copil.
Era un baiat de vreo sase ani, vesel, cu zambetul dezvaluindu-i un spatiu gol intre dinti. Tinea in mana o locomotiva in miniatura si purta pantaloni lungi de tartan.
Fotografia se decolorase intr-o oarecare masura. Probabil era o poza din copilarie a omului aruncat acum la intamplare in stana de oi.
Lacrimi neasteptate podidira ochii lui Greybeard. Copilaria insasi zacea in sertarele putrezinde ale lumii, amintirea neputand rezista la nesfarsit timpului.
De la acel groaznic accident - asasinat, dezastru - din secolul trecut, nu se mai nascusera copii. Nu mai existau copii, baieti ca acesta.
Nu se mai intalneau de-acum nici adolescenti, flacaiandri si fetiscane cu stilul lor mandru, nici macar oamenii intre doua varste nu mai ramasesera.
Dintre cele sapte varste ale omului, numai dainuia decat ultima.
- Cei din grupul de cincizeci de ani sunt inca destul de tinerei, isi spuse Greybeard, tragandu-si umerii inapoi.
Si, in ciuda tuturor greutatiloe si grozaviilor intamplate in trecut, inca mai existau destui sexagenari sprinteni prin partea locului.
A, aveau sa mai treaca vreo cativa ani buni pana.... Dar ramanea faptul ca el era unul dintre cei mai tineri oameni de pe Pamant.
Nu, nu era tocmai adevarat. Persistau zvonurile ca ici si colo cate un cuplu ocazional avea copii; existasera si in trecut cazuri...Fusese chiar si patetica situatie cu Eve, in primele zile la Sparcot, care facuse o fata cu Maiorul Trouter si apoi disparuse.
O luna mai tarziu, atat ea cat si copilul, fusesera gasite moarte de catre un grup plecat dupa lemne... Dar in afara de asta, nu mai vedeai nici o fiinta umana tanara.
Fusese intru totul un accident. Batranii mostenisera pamantul. Carnea muritoare nu mai purta acum decat formele gotice ale senectutii.
Moartea statea nerabdatoare deasupra pamantului, asteptand sa-si numere ultimii pelerini. "...Si din toate astea, eu chiar extrag o cumplita placere," recunoscu Greybeard, privind in jos la zambetul strapuns din fotografie.
"M-ar putea sfasia in bucati si tot n-as marturisi, dar exista acolo, undeva, o mica faptura ca o hermelina care din dezastrul global isi face un triumf personal. Poate sa fie acea atitudine prosteasca pe care-am avut-o intotdeauna, cum ca orice experienta poate fi valoroasa.
Sau o fi siguranta bazata pe faptul de-a sti ca si daca ajung la o suta de ani, n-am sa mai fiu niciodata un bosorog: voi fi intotdeauna un reprezentant al fragedei generatii"
Alunga gandul neghiob ce-i rasarea atat de des. Totusi, ii ramaneau fumurile. Avusese o viata norocoasa, minunat de norocoasa, cu tot ghinionul intregii omeniri.
Asta nu inseamna ca omenirea suferea de una singura. Toate mamiferele fusesera aproape la fel de greu lovite. Cainii incetasera sa mai fete. Vulpile aproape ca disparusera la un moment dat; obiceiul lor de a-si creste puii in vizuini contribuise, fara indoiala, la restabilirea finala.
Acesta, si abundenta de hrana survenita o data ce slabise puterea omului asupra pamantului. Porcul murise inca inaintea cainilor, desi poate, in egala masura, si pentru ca era pretutindeni ucis si mancat cu nepasare si numai facea purcei.
Pisica domestica si calul se dovedira la fel de sterili ca omul; doar numarul, comparativ mai mare, de progenituri la fiecare contingent permisese pisicii sa supravietuiasca.
Se spunea ca in unele districte pisicile se inmulteau din nou; nomazii in trecere prin Sparcot vorbeau despre flageluri de pisici ucigase ici si colo.
Membrii mai mari din tribul felinelor suferisera si ei. Pe tot intinsul lumii, povestea primilor ani de dupa 1980 fusese aceeasi: fapturile globului devenisera incapabile de a se reproduce.
Natura evenimentului era atat de apocaliptica incat pana si unui agnostic ii venea usor s-o conceapa in termeni biblici - Pamantul nu mai reusea sa-si sporeasca numarul vietuitoarelor.
Doar vietatile marunte ce se adaposteau in subsol scapasera complet neatinse din acea perioada cand omul cazuse victima propriilor sale inventii.
O, era de-acum o poveste veche, si aproape o jumatate de secol despartea dintii de lapte din fotografie de ranjetul descompus ce lasa sa intre in trup gerul, afara in baraca oilor.
Greybeard tranti la loc sertarul. Ceva tulburase oile. Behaiau speriate.
Avu imaginea superstitioasa a mortilor umbland, si si-o sterse din minte. Oarece animal de prada ar fi fost o explicatie mai plauzibila a galagiei. Intra in bucatarie si privi pe fereastra. Cerul era mai luminos decat se asteptase.
Stralucea un ciob de luna, dand un firav contur copacilor din preajama. Apropiindu-si urechea de curentul ce tragea prin ochiul de geam spart, Greybeard auzi oile tropaind in tarzul lor.
Promoroaca sclipea in rogozul inrfigurat din fata usii; privind la micile-i reflexii pierdute, auzi trosnetul-scartait al unor pasi inaintand peste o portiune cu iarba.
Ridica pusca. I-ar fi fost imposibil sa iasa fara a face zgomot, deschizand usa din dos. Pasii se apropiara; un om, tot numai umbra, trecu prin dreptul ferestrei.
- Stai ca trag! striga Greybeard. Desi omul disparuse dinaintea ochilor lui, il simti incremenind de socul descoperirii.
- Tu esti, Greybeard?
De afara, vocea suna gaunoasa.
- Tu esti, Greybeard? I-ati degetul cu mancarici de pe tragaciul ala. Chiar in timp ce recunostea vocea, se pomeni cu Martha alaturi, strangandu-si haina in jurul trupului. Ii indesa pusca in maini:
- Tine asta si acopera-ma, sopti el; cu voce sonora, spuse:
Vino in fata ferestrei cu mainile sus.
Aparu silueta unui barbat, cu degetele raschirate ca pentru a zgaria cerul. Scoase un raset cotcodacit. Martha ridica pusca, sa-l tina sub control. Greybeard dadu usa de perete si-i facu omului semn sa intre, pasind inapoi pentru a-i face loc.
Batranul braconier, Jeff Pitt, aparu in bucatarie si lasa bratele jos.
- Tot mai vrei sa cumperi lutrul ala, Greybeard? intreba, cu ranjetul sau de caine batran.
Greybeard isi lua arma si cuprinse cu un brat umerii firavi ai Marthei. Inchise usa cu piciorul, privindu-l pe Pitt fara a zambi.
- Precis tu mi-ai furat proviziile din barca. De ce n-ai urmarit? Ai si tu o barca?
- Doar n-am venit inot!
Privirea lui Pitt alerga nepotolita prin incapere in timp ce vorbea.
- Ma pricep mai bine decat tine sa-mi ascund mica mea canoe! Te-am urmarit saptamani intregi, cum iti incarcai luntrea. Nu se-ntampla multe la Sparcot fara ca eu sa stiu.
Asa ca azi cand ai dat cu flitu' , m-am gandit c-as risca o intalnire cu gnomii ca sa vin sa vad cum va descurcati.
- Dupa cum vezi, supravietuim, si aproape ca te-ai ales c-un glont in tine. Ce planuri ai acum ca esti aici, Jeff?
Batranul isi sufla in degete si se apropie de soba, unde mai staruia putina caldura. Conform obiceiului lui, nu-l privea pe nici unul dintre ei drept in fata.
- M-am gandit c-as putea merge cu voi pana la Reading, daca ajungeti atat de departe. Si daca buna doamna, ce ti-e nevasta, s-ar bucura de compania mea.
- Daca vii cu noi, trebuie sa-i dai sotului meu toate armele pe care le ai, spuse taios Martha.
Arcuind o spranceana ca sa vada daca erau surprinsi, Pitt scoase un vechi revolver de serviciu din buzunarul hainei. Cu miscari agile, il descarca de cartuse si i-l intinse lui Greybeard.
- De vreme ce va-nnebuniti asa de tare dupa tovarasia mea, voi amandoi, le spuse el, o sa va ofer cate ceva din cunostintele mele, alaturi de pistol.
Inainte sa ne-asezam toti la odihna unei nopti tihnite, hai sa fim destepti si sa bagam ale oai aci, sa nu pateasca ceva.
Nu stiti peste ce piculet de noroc ati dat? Ale oi fac o avere bucata. Mai in jos pe rau, undeva ca la Reading, am putea trai ca niste regisori pe socoteala lor - daca nu ne da careva-n cap, fireste.
Greybeard isi strecura revolverul in buzunar. Privi timp indelungat la chipul zbarcit din fata lui. Pitt cu barbia uda, ii adresa un ranjet de incurajare.
- Inapoi la culcare, iubito, ii spuse Greybeard Marthei. Aducem noi oile. Sunt sigur ca Jeff are o idee buna.
Femeia vedea bine cat de mult il costa sa recunoasca valoarea unei idei pe care se gandea c-ar fi trebuit s-o aiba el.
Ii arunca o privire inexpresiva si trecu in cealalta camera, in timp ce barbatii ieseau din casa.
Seul de oaie sfaraia in lampa. Pe cand se intindea din nou, ostenita, in patul improvizat - sa tot fi fost miezul noptii, desi presupunea ca, intr-o ipotetica lume a ceasurilor, inca nu era trecut de noua seara - inaintea ochilor ii aparu fata lui Jeff Pitt.
Chipul lui se plamadise pana la a exprima la fel de mult varsta ca si personalitatea; fusese uzat de ani, pana cand, cu obrajii sai ridati si maselele ruinate, devenise un chip comun, semanand indeaproape cu, sa zicem al lui Towin Thomas si cu multe alte figuri ce supravietuisera acelorasi furtuni.
Acesti batrani, intr-o vreme lipsita de ingrijiri mintale si medicale cum se cade, isi asumasera asemanarea faciala cu alte forme de viata, cu lupi, maimute sau cu scoarta copacilor.
Pareau, isi spuse Martha, sa se contopeasca tot mai mult cu peisajul pe care-l locuiau.
Ii era greu sa si-l aminteasca pe mai putin zdrentarosul Jeff Pitt, cunoscut cand grupul lor se stabilise pentru prima oara la Sparcot.
Poate ca atunci fusese mai putin tantos, sub febra evenimentelor. Avusese dinti mai sanatosi si-si purta uniforma din armata.
Acolo fusese tragator, fie si prost, nu braconier. Cat de mult se schimbase de atunci!
Dar poate ca se schimbasera cu totii in perioada aceea. Trecusera unsprezece ani, iar lumea era un loc cu totul altfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu