CAPITOLUL II: Cowley

FUSESERA NOROCOSI sa ajunga pana si numai la Sparcot. In ultimele cateva zile la Cowley, suburbia industriala a Oxfordului, Martha nu crezuse ca vor scapa cu viata.

Caci aceea era toamna prafuitului in 2018, cand holera daduse o mana de ajutor celorlalte flageluri ce pustiau omenirea.

Martha era aproape prizoniera in apartamentul din Cowley unde, ea si Greybeard - dar pe vremea aceea el nu era decat Algernon Timberlane, cel in varsta de patruzeci si trei de ani - fusesera instalati cu forta.

Dupa moartea mamei lui Algy, fusesera alungati din Londra la Oxford. Li se oprise camionul la hotarele tinutului Oxfordshire; gasisera acolo domnia legii martiale, sub conducerea unui comandant Croucher ce avea cartierul general in Cowley.

Politia militara ii escortase pana la acest apartament; chiar nelasandu-li-se nici o posibilitate de a alege, amenajarile se dovedisera satisfacatoare.

Cu toate tulburarile ce bantuiau tara si lumea in prezent, principalul dusman al Marthei era plictiseala. Statea compunand la nesfarsit puzzle-uri cu ferme la vremea deschiderii florilor, vanatori canadieni punand capcane, plaje la Acapulco, si ascultand susurul de muzica usoara din radioul portativ.

De-a lungul zilelor caniculare, il astepta pe Algy sa se intoarca de la lucru.

Afara, pe drumul de Iffley, circulau putine vehicule. Din cand in cand, cate unul se apropia maraind dintr-un motor caruia i se parea ca-i recunoaste glasul.

Tresarea, pentru a ramane adesea in picioare cu privirea pe fereastra multa vreme dupa ce-si dadea seama de confuzie.

Martha privea afara peste un oras nefamiliar. Zambea amintindu-si cat o inviorase, la plecarea din Londra, spiritul de aventura, razand si laudandu-se cat de tineri se simteau, cat de pregatiti pentru orice - si totusi era deja suprasaturata de puzzle-uri si ingrijorata de cresterea preferintei lui Algy pentru excesul de bautura.

Cand se aflau in America, bea mult, dar felul cum o facea acolo cu Jack Pilbeam, un companion vioi, avea o veselie care acum lipsea. Veselie!

Ultimele cateva luni la Londra nu adusesera nici un strop de veselie. Guvernul aplica un consem strict; tatal Marthei disparuse in timpul noptii, probabil arestat fara judecata; si, in timp ce holera se raspandea, Patricia, neputincioasa mama batrana a lui Algy, parasita de cel de-al treilea sot, murise in chinuri.

Isi trecu degetele peste pervazul ferestrei. Se desprinsera de acolo murdare, si si le privi.

Slobozi rasul ei scurt in fata unui gand launtric si reveni la masa. Cu un efort, se sili sa continue cu construirea plajei insorite de la Acapulco.

Magazinele din Cowley nu se deschideau decat dupa-amiaza. Era recunoscatoare pentru diversiunea pe care i-o ofereau.

Cand iesea pe strada, se straduia, intentionat, sa arate neatragatoare, abordand in ciuda caldurii o boneta veche si ciorapi grosi pe picioarele ei frumoase, caci soldatii se purtau dur cu femeile.

In dupa-amiaza aceea, observa mai putine uniforme prin zona. Se zvonea ca un numar de plutoane plecasera catre est, pentru a face garda impotriva unui posibil atac dinspre Londra.

Alte zvonuri sustineau ca soldatii erau consemnati in cazarmi, unde mureau ca mustele. Stand la coada langa magazinul de pescarie cu faianta alba de pe Cowley Road, Martha constata ca temerile ei secrete acceptau degraba acest din urma zvon.

Aerul supraincalzit emana un gust de moarte. Purta o batista peste nas si gura, la fel ca majoritatea celorlalte femei.

Murmurele despre molima devin mai convingatoare cand razbat prin patratele de panza murdara.

- I-am zis la barbata-miu c-as prefera mai bine sa nu se inroleze, ii spuse Marthei femeia de langa ea. Da' nu-l poti face pe Bill s-asculte daca el nu vrea.

Vezi mata, lucra la garaj, da' socoate ca l-or da afara mai devreme sau mai tarziu, asa ca socoate ca i-ar fi mai bine in armata.

I-am spus verde in fata, zic, "Mie mi-e destul de-atata razboi chiar daca tie nu ti-e" da' el, zice, "Asta-i altceva decat razboiu', i-un caz de fiecare pentru el".

Nici nu stii cum e mai bine sa faci, zau asa, nu?

In timp ce-si tara picioarele inapoi spre apartament, cu ratia ei de peste uscat si fara nume, in mintea Marthei rasuna ecoul acestor cuvinte.

Se aseza la masa, incrucisandu-si bratele, cu capul rezemat peste ele. In aceasta pozitie, isi lasa gandurile sa hoinareasca, asteptand tot timpul sunetul acelui nepretuit camion care avea sa vesteasca intoarcerea lui Timberlane.

Cand in sfarsit auzi masina afara, cobori sa-l intampine. In momentul cand Timberlane deschise usa, se agata de el, dar barbatul o impinse la o parte.

- Sunt murdar, sunt imputit, Martha. Nu ma atinge pana nu ma spal si nu-mi scot jacheta asta.

- Care-i problema? Ce se intampla?

Timberlane percepu nota incordata din glasul ei.

- Crapa, sa stii. Mor oameni, pretutindeni.

- Stiu ca mor.

- Ei bine, e tot mai rau. S-a intins de la Londra. Acum cad pe strazi, si nu-i ia nimeni de acolo. Armata face ce poate, dar trupele nu sunt mai imune la infectie decat oricine altcineva.

- Armata! Oamenii lui Croucher, vrei sa spui!

- Am putea avea oameni mai rai decat Croucher, care sa conduca in Midlands. El cel putin mentine ordinea.

Intelege necesitatea de a organiza un soi de servicii publice, a scos in oras oameni pentru igiena. Nimeni n-ar fi putut face mai mult.

- Stii ca e un ucigas. Algy, cum il poti vorbi de bine?

Urcara la etaj. Timberlane isi arunca jacheta intr-un colt. Se aseza, cu un pahar si o sticla de gin. Adauga putina apa si incepu sa soarba constant.

Avea chipul greu, iar expresia gurii si a ochilor ii dadea o infatisare meditativa. Pe capul chel ii iesisera broboane de sudoare.

- Nu vreau sa vorbim despre asta, spuse. Avea glasul obosit, impietrit. Martha si-l simti si pe al ei lunecand in aceeasi dispozitie.

In camera saracacioasa, stanjeneala era groasa s-o tai cu cutitul. O musca bazaia, capricioasa, lovindu-se de geam.

- Despre ce vorbim?

- Pentru numele lui Dumnezeu, Martha, nu vreau sa vorbim despre nimic. Sunt satul de duhoarea mortii si a fricii, m-am invartit toata ziua cu magnetofonul, facandu-mi imputita de treaba pentru DOUCH(E).

Nu vreau decat sa beau pana numai simt nimic.

Desi simtea compasiune pentru el, nu-l lasa s-o observe.

- Algy - n-ai avut o zi mai proasta decat mine. Tot timpul am stat aici facand puzzle-urile astea pana mi-a venit sa urlu.

N-am vorbit cu nimeni decat cu o femeie, la pescarie. In restul timpului, usa a fost incuiata si zavorata, asa cum m-ai instruit tu. Te-astepti doar sa sed aici tacand in timp ce tu te-mbeti?

- Ba dupa cate cred eu, nu. N-ai tu atata control asupra limbii.

Se duse la fereastra, cu spatele spre el. Isi spunea: nu sunt bolnava; toate simturile mi-s treze; inca-i mai pot darui unui barbat tot ce vrea; sunt Martha Timberlane, nascuta Martha Broughton, in varsta de patruzeci si trei de ani. Auzi paharul spargandu-se departe, intr-un colt.

- Martha, iarta-ma. Omorul, betia, moartea, viata, toate sunt reduse la acelasi nivel mort...

Martha nu raspunse nimic. Strivi cu o revista veche musca de la geam. Inchise ochii pentru a simti cat de fierbinti ii erau pleoapele. La masa, Timberlane continua sa vorbeasca:

- Am sa trec eu si peste asta, dar sa-mi vad mama, sarmana si draga si proasta de ea, gafaind ani de zile, si sa-mi amintesc cum o mai iubeam cand eram mic... Ah...Da-mi alt pahar, iubito - adu doua!

Hai sa terminam cu ginul asta. La dracu' cu tot sistemul asta putred! Cat timp vor mai fi oamenii in stare sa-ndure totul?

- Ce totul? intreaba ea, fara sa se intoarca.

- Toata lipsa asta de copii. Sterilitatea asta. Paralizia asta ce se taraste. La ce altceva credeai ca ma refer?

- Iarta-ma, ma doare capul.

Avea nevoie de intelegerea lui, nu de discursuri, dar isi putea da seama ca-l tulburase ceva, ca vroia sa stea de vorba, si ca rolul ginului era de a-l ajuta sa vorbeasca. Ii aduse un alt pahar.

- Ce spun eu, Martha, e ca, in sfarsit, oamenilor incepe sa le intre in cap ca specia umana n-o sa mai produca pui.

Bulgarasii aia orcaitori pe care-i tot vedeam in fata magazinelor, in carucioare, au disparut pentru totdeauna. Fetitele, care se jucau cu papusi si cu pachete goale de cereale, apartin trecutului.

Palcul de adolescenti, stand la coltul strazii sau urland pe motociclete, s-au dus pe veci. Nu se mai intorc.

Niciodata n-o sa mai vedem o fata de douazeci de ani, frumoasa si proaspata si tanara, depasindu-ne pe strada ca o binecuvantare, cu funduletul si tatisoarele ei ca un stindard. Unde-s toti sportivii tineri?

Iti mai aduci aminte echipele de cricket, Martha? De fotbal, mm? Cum ramane cu vedetele romantice de la televiziune si cinema? S-au dus cu totii!

Unde-s cantaretii pop de antart? Sigur, inca se mai joaca meciuri de fotbal. Tinerii de cincizeci de ani scartaie pe teren cat pot de bine...

- Inceteaza, Algy. Stiu ca suntem cu totii sterili, la fel de bine ca tine. Am stiut-o cand ne-am casatorit, acum saptesprezece ani. Nu vreau s-o mai aud inca odata.

Cand Timberlane vorbi iar, glasul ii era atat de schimbat incat Martha se intoarse si-l privi.

- Nici eu nu cred ca vreau s-o mai aud. Dar vezi si tu cum fiecare zi dezvaluie inca o data tot nenorocitul de adevar.

Mizeria vine de fiecare data noua si fierbinte. Acum suntem trecuti de patruzeci de ani, si abia daca mai exista cineva mai tanar decat noi. Nu trebuie decat sa te plimbi prin Oxford ca sa vezi cat de batrana si de prafuita devine lumea.

Si abia acum, cand trece tineretea, incepe sa se simta cu adevarat lipsa de improspatare - pana-n maduva oaselor.

Ii mai turna o portie de gin si puse pe masa un pahar si pentru ea. Barbatul o privi cu un zambet pocit si-i turna o masura.

- Poate moartea maica-mii e cea care ma face sa vorbesc asa. Imi pare rau, Martha, mai ales fiindca nu stiam ce s-a intamplat cu tatal tau.

In tot timpul cat am fost atat de ocupat sa-mi traiesc propria mea viata, mama si-a trait-o pe-a ei. Stii ce viata a avut! S-a indragostit de trei barbati buni de nimic, tatal meu, Keith Barratt si irlandezul asta, sarmana femeie!

Intr-un fel, simt ca ar fi trebuit sa facem mai mult pentru a o ajuta.

- Stii ca, in felul ei, i-a placut. Am mai vorbit despre toate astea. Se sterse pe frunte si pe cap cu o batista si ranji mai relaxat.

- Poate ca asta se-ntampla cand plesneste arcul principal al lumii: toti raman osanditi pe veci sa gandeasca si sa spuna ceea ce-au gandit si au spus ieri.

- Nu trebuie sa disperam, Algy. Am supravietuit anilor de razboi, am razbatut prin valuri de puritanism si promiscuitate.

Am scapat din Londra, unde au necazuri serioase, acum ca ultimul guvern autoritar s-a prabusit. Adevarat, Cowley e departe de a fi un pat de roze, dar Croucher nu-i decat un fenomen local; daca reusim sa-i supravietuim si lui, lucrurile vor merge mai bine poate, vor deveni mai asezate.

Atunci o sa ne putem gasi un loc unde sa traim permanent.

- Stiu, iubirea mea. Se pare ca trecem printr-o perioada de tranzitie. Necazul e ca au mai fost destule perioade de tranzitie, si-au sa mai fie.

Nu-mi pot da seama cum s-ar mai putea vreodata realiza stabilitatea. Nu e decat un drum care coboara.

- Nu e nevoie sa ne implicam in politica. DOUCH(E) nu-ti cere sa te amesteci in politica pentru a-ti face reportajele.

Putem pur si simplu, sa gasim un coltisor linistit si rezonabil desigur pentru noi insine, fara indoiala, nu?

Timberlane rase. Se ridica, parand sincer amuzat. Apoi isi trecu mana prin parul cu suvite carunte si satene si-si trase scaunul mai aproape.

- Martha, si-acum mai mor dupa tine! E o prostie nationala sa consideri politica un lucru ce se desfasoara in Parlament. Nu-i asta; e ceva ce are loc inauntrul nostru.

Uite, iubito, Guvernul National Unit s-a spart, si slava Domnului ca s-a intamplat asa. Dar, cel putin, legea sa martiala a tinut situatia pe picioare si rotile in mers.

Acum ca s-a prabusit, milioane de oameni spun: "N-am nimic pentru care sa pun deoparte, nici fii, nici fiice. De ce sa mai muncesc?" si au incetat lucrul.

Altii poate-or fi vrut sa munceasca, dar asa nu poti mentine industria in functiune. Dezorganizeaza eficace o parte, si totul scartaie si se opreste. Fabricile din Marea Britanie stau goale.

Numai avem ce exporta. Crezi ca America si Commonwealth-ul si celelalte tari au sa continue sa ne trimita mancare pe gratis?

Sigur ca nu, mai ales cand o multime din ele sunt lovite mai rau ca noi! Stiu ca acum se duce lipsa de hrana, dar la anul, crede-ma, o sa fie foamete adevarata.

Locul ala sigur al tau nu va mai exista atunci, Martha. De fapt, s-ar putea sa numai existe decat un singur loc sigur.

- In strainatate?

- Vreau sa zic, sa lucram pentru Croucher.

Femeia intoarse capul, incruntata, nedorind sa-si exprime iarasi neincrederea fata de dictatorul local.

- Ma doare capul, Algy. N-ar fi trebuit sa beau ginul asta. Cred c-ar fi mai bine sa merg si sa ma lungesc.

O apuca de incheietura mainii:

- Martha, asculta-ma. Stiu ca in clipa asta convietuirea cu mine e ca langa un diavol si stiu ca nu vrei sa te culci cu mine chiar acum, dar nu inceta sa ma asculti, ca de nu, o sa se taie ultima linie de comunicare.

Om fi noi ultima generatie, insa viata inca e pretioasa. Nu vreau sa murim de foame. Mi-am aranjat o intalnire pentru maine cu Comandantul Croucher. Ma ofer sa cooperez.

- Ce?

- De ce nu?

- De ce nu?! Cati oameni a masacrat in centrul Oxfordului, saptamana trecuta? Peste saizeci, este? - si cadavrele lasate acolo douazeci si patru de ore pentru ca lumea sa le poata numara si sa fie sigura. Iar tu...

- Croucher reprezinta legea si ordinea, Martha.

- Dementa si dezordinea!

- Nu - Comandantul reprezinta exact atata lege si ordine cata avem dreptul sa speram, tinand seama de oribilul ultragiu pe care l-am comis asupra noastra insine.

In comitatele din Home e un guvern militar concentrat asupra Londrei, si unul dintre aristrocratii locali a instituit un soi de comunitate paternalista acoperind cea mai mare parte din Devon.

In afara de ei si de Croucher, care controleaza acum zona inferioara din Midlands pana la Coastele Sudice, tara luneca rapid spre anarhie. Te-ai gandit cum o fi mai sus de Midlands, si in Nord, in zonele idustriale? Ce crezi ca se va intampla aici?

- Au sa-si gaseasca propriii lor mici Croucher-i, destul de curand.

- Exact! Si ce-au sa faca micii lor Croucher-i? Au sa-i puna sa marsaluiasca spre sud cat de repede vor putea.

- Si sa riste holera?

- Sper doar ca holera sa-i opreasca! Absolut cinstit, Martha, sper ca molima asta sa extermine cea mai mare parte din populatie.

Daca nu-i opreste pe cei din Nord, atunci Croucher ar face bine sa fie puternic, pentru ca va trebui sa fie el acela care sa-i opreasca. Mai ia si tu un gin.

In cinstea lui Fat-Frumos Croucher! Vom avea de aparat o linie peste Cotswolds, din Cheltenham pana-n Buckingam. Maine-ar trebui sa-ncepem constructia meterezelor.

Ar tine trupele lui Croucher ocupate si departe de centrul populatiei, unde pot propaga infectia. Are prea multi soldati; barbatii prefera sa se inroleze in armata lui mai degraba decat sa lucreze in fabricile de masini.

Ar trebui imediat pusi pe linia de aparare. Am sa-i spun lui Croucher cand il vad...

Martha se repezi de la masa sa-si bage capul sub robinetul cu apa rece. Fara a se sterge pe fata, ramase langa fereastra deschisa, privind spre soarele la asfintit, captiv in mizera strada suburbana.

- Croucher va fi prea ocupat sa se apere pe sine de huliganii din Londra ca sa mai pazeasca si Nordul, spuse ea.

Nu stiau ce spuneau nici unul din ei doi. Lumea nu mai era aceea in care se nascuse; nici cea in care - ah, dar pe-atunci fusesera tineri si inocenti! - se casatorisera; caci acea ceremonie era departe in spatiu ca si timp, intr-un Washington pe care-l idealizau fiindca atunci erau idealisti, unde vorbisera o groaza despre a fi credincios si a fi puternic...

Nu, erau cu totii nebuni. Algy avea dreptate cand spunea ca infaptuisera un cumplit ultragiu asupra lor insile. Cugeta la aceasta expresie in timp ce privea in strada, nemaiascultandu-l pe Timberlane, care se angaja acum intr-unul din discursurile pe care-i placea in ultima vreme sa le rosteasca.

Nu pentru prima oara, reflecta la felul cum oamenilor incepuse sa le placa la nebunie sa indruge monoloage ratacite; tatal ei capatase acelasi obicei in anii din urma.

Intr-un mod vag, putea analiza motivele: indoiala universala, vina universala. In propria ei minte, acelasi monolog rareori se oprea, chiar daca se abtinea sa-l exprime.

Toata lumea vorbea la nesfarsit unor ascultatori imaginari. Poate ca ei toti erau unul si acelasi ascultator imaginar.

De fapt, generatia dinaintea ei purta cea mai mare parte de vina, oamenii care erau adulti cand se nascuse ea, milioanele de maturi ai anilor 1960 si '70.

Stiusera totul despre razboi si distrugere, despre energia nucleara si radiatii si moarte - pentru ei era intru totul o a doua natura.

Dar nu renuntasera nici un moment la ele. Erau ca niste salbatici trecuti prin cine stie ce infricosator rit initiatic. Da, asta era, un ritual initiatic, iar daca s-ar fi supus lui, atunci poate reuseau sa creasca pentru a deveni adulti viteji si intelepti.

Dar ceremonia o luase pe-o cale gresita. O mult prea mare frenezie! In locul unei simple circumcizii, fusese retezat intregul organ.

Si chiar daca acum plangeau si se caiau, ultragiul fusese comis; tot ce mai puteau face era sa topaie cu infirmitatea lor, alternativ laudandu-se si vaicarindu-se cu ea.

In toata nefericirea ei, catand printre cusaturile durerii de cap, vazu un Windru sh, cu X-ul galben al lui Croucher pe-o latura, dand coltul si apropiindu-se pe strada.

Windrush-urile erau varietatea de fabricatie locala a masinilor pe perna de aer, un model de proportii familiale insusit acum pe scara larga de catre armata.

Un barbat in uniforma lungi gatul afara din balonul transparent, privind la numerele caselor, in timp ce glisa de-a lungul strazii.

Cand ajunse in dreptul locuintei sotilor Timberlane, masina se opri si cobori la pamant intr-un vuiet de motoare, stingandu-se.

Speriata, Martha il chema pe Timberlane la fereastra. In vehicul se aflau doi oameni, fiecare purtand X-ul galben pe tunica. Unul din ei se dadu jos si traversa strada.

- N-avem de ce ne teme, spuse Timberlane; isi pipai in buzunar micul automatic de 7,7 mm cu care-l inarmase DOUCH(E). Incuie-te in bucatarie, iubito, doar pentru cazul ca e vreun bucluc. Sa nu faci zgomot.

- Ce crezi ca vor?

Se auzi o bataie grea in usa.

- Uite, ia sticla de gin, spuse el, adresandu-i un ranjet incordat. Sticla trecu de la unul la altul, exact atata timp cat sa traga amandoi o dusca. O batu pe spinare, in timp ce-o impingea in bucatarie.

Ciocanitul se repeta inainte de-a fi putut cobori la usa.

Acolo statea un caporal; camaradul sau se apleca afara din bula transparenta a Windrush-ului, fluierand vag si frecandu-si buza inferioara de ratul proeminent al pustii.

- Timberlane?... Algernon Timberlane? Esti chemat la cazarma.

Caporalul era un om subgabaritic, cu falca ascutita si pete de piele intunecata sub ochi. Nu parea sa aiba mai mult de cincizeci de ani - destul de tanar, in vremea aceea. Avea uniforma curata si calcata, si tinea o mana langa revolverul de la centura.

- Cine ma cheama? Tocmai ma pregateam sa iau cina.

- Comandantul Croucher te cheama, daca esti Timberlane. Fa bine si sari in Windrush, alaturi de noi.

Caporalul avea un nas mare, pe care acum si-l freca pe furis, in timp ce-l masura cu privirea pe Timberlane.

- Am o intalnire cu Comandantul, maine.

- Ai o intalnire cu dumnealui in seara asta, colega. N-am chef de necazuri.

Nu parea sa aiba nici un rost sa se opuna. In timp ce se intorcea sa inchida usa in urma lui, aparu Martha. I se adresa direct militarului:

- Sunt doamna Timberlane. Ma luati si pe mine?

Era o femeie atragatoare, cu linii pline si o anume franchete in ochi, care-o faceau sa para mai tanara decat era. Caporalul o masura cu o privire aprobatoare.

- Azi nu le mai fabrica asa cum esti mata, cucoana. Hopa-sus, alaturi de barbata-tu.

Potoli incercarea lui Timberlane de a protesta, grabindu-se sa se urce prima in Windrush. Nerabdatoare, respinse mana caporalului si se salta in sus fara nici un ajutor, ignorand rapida privire instinctiva a barbatului catre coapsa ce i se zari o clipa.

Ocolira pe un drum inutil de lung, spre pseudo-castelul victorian care-i servea drept cartier general lui Croucher.

In prima parte a drumului, isi spuse nelinistita: "Asta nu-i oare una din situatiile arhetipale ale ultimului secol - iar al Douazecilea, chiar a fost Ultimul Secol: neasteptata bataie peremptorie la usa, pentru a deschide cuiva in uniforma care te asteapta sa te duca undeva, din motive necunoscute?

Cine-a inventat situatia asta, de se repeta atat de des? Poate ca-i ceea ce se intampla dupa ultragiu - incapabil sa te mai regenerezi, trebuie pur si simplu sa te repeti la nesfarsit"

Tanjea sa spuna o parte din toate astea cu voce tare; generaliza in modul, mai curand pretentios, al tatalui ei, iar generalizarea e o forma de usurare care-si atinge efectul maxim cand se aude rostita; dar o privire spre fata lui Timberlane o convinse sa taca.

Vedea bine ca era surescitat.

Il vazu, in chipul lui, pe baiat ca si pe batran.

Barbatii! medita ea. Aici era temeiul intregii stricaciuni. Ei inventau toate situatiile astea. Aveau nevoie de ele - tortionari sau torturati, aveau nevoie de ele.

Prieteni sau dusmani, erau uniti intr-o algolagnie aflata dincolo de puterea de vinecare sau intelegere a femeii.

In clipa cand rasunase acea bataie autoritara la usa, apartamentul lor, mic si detestat, se transformase intr-un loc de refugiu; robinetul de la bucatarie picurand, fluieratul sau, in chiuveta ciobita, devenise un simbol al dulcelui camin, pisesele imprastiate ale jocului de puzzle, un semn de vasta libertate intelectuala.

Soptise o rugaciune pentru intoarcerea in sigurantaa la plaja fragmentata din Acapulco, in timp ce cobora grabita sa se alature sotului ei.

Acum se deplasau la un metru deasupra nivelului solului, si simtea gustul chimicalelor tensiunii circulandu-i prin vene.

In caldura de septembrie, orasul dormea. Dar picoteala pacientului era nelinistita. Cutii vechi de carton si ziare infundau rigolele.

O decapotabila cu baterii zacea cu botul infipt in fatada zdrobita a unui magazin.

La ferestrele deschise atarnau capete omenesti, cu lumina grea a soarelui umplandu-le gurile cascate. Mirosul de bolnavi indica faptul ca otrava se instalase in sange.

Inca inainte de-a fi ajuns prea departe, perspectiva de a vedea vreun cadavru le fu satisfacuta indoit. Un barbat si o femeie zaceau impreuna in pozitii anormale pe iarba parjolita a giratoriului St. Clement.

Un stol de grauri falfaiau din aripi pe langa umerii lor.

Timberlane o cuprinse pe Martha cu un brat si-i sopti ceva incurajator, ca pe vremea cand erau tineri.

- Lucrurile vor sta mult mai rau inainte de a se ameliora, spuse caporalul, nimanui in particular. Nu stiu ce-o sa se-ntample cu lumea da' de-asta-s sigur.

Trecerea lor scalda casele intr-un val de praf.

La cazarma, plutira pe poarta de la intrare si debarcara. Caporalul ii conduse spre o arcada indepartata.

Arsita apasa densa in careul central; inaintara impingandu-se prin ea, intrand pe o usa, strabatand un coridor, pana sus intr-o zona mai racoroasa.

Caporalul se consulta cu un altul care-i chema intr-o camera, unde astepta o adunatura de oameni obositi si nervosi, asezati pe banci, multi dintre ei purtand masti contra holerei.

Statura acolo o jumatate de ora inainte de a fi chemati. In cele din urma fura condusi intr-o incapere spatioasa, mobilata greoi, sugerand ca inainte fusese folosita ca popota a ofiterilor.

Jumatate din ea era ocupata de o masa din mahon si trei mese pe capre de lemn. La aceste mese stateau asezati mai multi barbati, cu harti si hartii dinainte; numai cel de la masa de mahon nu avea in fata decat un caiet; era singurul ce nu parea lenes.

Omul de la masa de mahon era Comandantul Peter Croucher. Avea o infatisare solida, carnoasa si dura. Chipul sau era mare si lipsit de frumusete, dar nu apartinea nici unui prost, nici unei brute.

Parul carunt si rar statea pieptanat spre spate, in suvite drepte, avea un costum ingrijit si un intreg aspect de om practic.

Nu parea sa fie decat cu cel mult zece ani mai batran decat Timberlane; cincizeci si trei, si patru, eventual.

Ii privea pe sotii Timberlane cu o expresie obosita, dar totodata estimativa.

Martha ii cunostea reputatia. Auzisera despre el inca dinainte ca valurile de violenta sa-i fi fortat sa paraseasca Londra. Principala industrie din Oxford era productia de masini si GEM-uri (Ground Effect Machines), in special de tip Windrush.

Croucher fusese Administratorul Personalului la cea mai mare fabrica. Guvernul National Unit il numise Ofiter Delegat de District in Oxfordshire.

Cu ocazia caderii guvernului, Ofiterul de District fusese gasit mort in imprejurari misterioase, iar Croucher preluase comanda, strangand haturile si mai puternic.

Vorbi fara a se misca:

- Nu vi s-a emis nici o invitatie de a veni aici, doamna Timberlane.

- Imi urmez sotul oriunde, Domnule Comandant.

- Nu si daca zic eu nu. Garda!

- Ordonati.

Caporalul marsalui inainte intr-o parodie de pas de defilare militaresc.

- Ai nesocotit ordinul, aducand-o aici pe femeia asta, Caporal Pitt. Supervizeaza neintarziat indepartarea ei imediata. Poate sa astepte afara.

Martha dadu sa protesteze. Timberlane o facu sa taca, apasandu-i mana, asa ca se lasa condusa afara.

Croucher se ridica ocolind masa.

- Timberlane, esti singurul om de la DOUCH(E) din teritoriul controlat de mine. Scoate-ti din minte ca am fata de dumneata motive ulterioare. Asa ceva e inversul adevarului. Te vreau de partea mea.

- Voi fi de partea dumneavoastra daca-mi tratati sotia cum se cuvine.

Croucher facu un gest care dadea de inteles cat de mult desconsidera aceasta remarca.

- Ce-mi poti oferi care sa-mi fie avantajos in vreun fel?

Semiagramatismul implicit al vorbirii sale sporea amenintarea, dupa aprecierea lui Greybeard.

- Sunt bine informat, Domnule Comandant. Parerea mea e ca ar trebui sa aparati zonele Oxfordshire si Gloucestershire de Midlands si Nord, daca fortele dumnevoastra sunt destul de puternice. Daca mi-ati putea imprumuta o harta...

Croucher ridica mana:

- Asculta, mai bine sa te-aduc putin cu picioarele pe pamant, prietene. Doar ca sa stii, n-am nevoie de nici o idee intelectuala, jumatate-coapta de la asa-zisi invatati ca dumneata.

Ii vezi pe oamenii astia, asezati acolo la mese? Au beneficiul mutual de a infaptui ganditul in locul meu, astfel folosind avantajos unul din avantajele de a avea terra firma intr-un oras universitar ca Oxford.

Vechea batalie Town versus Gown a fost purtata si castigata, domnule Timberlane, cum ai fi putut sti daca nu te fataiai atat de mult prin Londra. Eu am castigat-o si implementat-o.

Conduc intregul Oxford in folosul unuia singur si al tuturor. Capetele astea patrate sunt crema facultatilor de-aici, numai intelecte de optispe carate.

Il vezi pe caraghiosul ala de-acolo, care-i tremura mainile si cu ochelarii crapati? E Profesorul de Razboi al Universitatii Chichele, Harold Biggs.

Iar acolo-i Sir Maurice Rigg, unu' din desteptii la istorie ai tuturor timpurilor, mi se zice. Asa ca fii bun si pricepe ca te intreb despre DOUCH(E), nu cum ai conduce dumneata operatiunile daca ai fi in pantofii mei.

- Nu ma indoiesc ca unul din caraghiosii dumneavoastra intelectuali v-ar putea vorbi despre DOUCH(E).

- Ba nu pot. De-asta a fost necesitatea aducerii dumitale aici. Vezi, toate datele care le am despre DOUCH(E) zic ca-i un soi de unitate de informatii cu sediul la Londra.

In momentul asta, organizatiile din Londra sunt suspecte pentru mine, din motive evidente.

Daca nu vrei sa fii luat de spion, etcetera, poate ar trebui sa-mi pui mintea la curent cu ce intentionezi sa faci aici.

- Cred ca mi-ati inteles gresit atitudinea, domnule. Doresc sa va informez despre DOUCH(E); nu sunt spion. Desi am fost adus la dumneavoastra ca un captiv, aranjasem o vizita prin intermediul patrulelor ca sa va vad maine si sa va ofer ce ajutor pot.

- Eu nu-s dentistul dumitale. La mine nu-ti programezi vizita - ci te rogi de-o audienta. Batu cu nodurile degetelor in masa.

- Vestejesc atitudinea dumitale prosteasca! Patrunde-te de realitatea situatiei - pot pune sa te impuste oriunde, in curriculum, daca te prind ca esti neconstructiv.

La asta, Timberlane nu spuse nimic. Pe un ton mai rezonabil, Croucher continua:

- Ia sa vedem acuma, sa dam pe fata ce e DOUCH(E) exact si cum functioneaza.

- Nu e decat o unitate academica, domnule, desi cu mai multa putere in spate decat au de obicei unitatile academice.

V-as putea explica intre patru ochi? Natura activitatii ei e confidentiala.

Croucher il privi cu sprancenele inaltate, dupa care se intoarse spre oamenii surmenati de la mesele pe capre, si arunca o ocheada celor doua garzi.

- N-as vesteji o schimbare de decor. Lucrez ore indelungate.

Trecura in camera alaturata. Garzile ii urmara. Desi incaperea era mica si incinsa, fu o usurare sa scape de chipurile sleite dindaratul meselor. Croucher ii facu semn unuia dintre gardieni, iar acesta deschise o fereastra.

- Ce este cu precizie aceasta "activitate confidentiala"? intreba Croucher.

- E o munca de documentare. Dupa cum stiti, in 1981 s-a produs Accidentul care a sterilizat omul si majoritatea mamiferelor superioare. Americanii si-au dat primii seama de deplinele implicatii ale celor ce se intamplau.

In anii nouazeci, diverse fundatii au colaborat pentru a infiinta DOUCH la Washington. Acolo s-a decis sa se instituie, in vederea conditiilor globale fara precedent, un grup de studiu special, de urgenta.

Acest grup urma sa fie echipat pentru a functiona timp de saptezeci si cinci de ani, indiferent ca omul isi regasea, in cele din urma, capacitatea de a procrea sau nu reusea si disparea ca specie.

S-au inrolat membri din toata lumea si au fost instruiti sa interpreteze obiectiv chinurile propriilor lor tari si sa le inregistreze in permanenta.

Grupul a fost denumit Documentarea Asupra Istoriei Universale Contemporane. E-ul in paranteza inseamna ca fac parte din aripa engleza.

Am intrat in organizatie la inceput, si m-am instruit la Washington in '01. Pe vremea aia organizatia incerca sa fie cat de pesimist posibila. Multumita gandirii lor realiste, putem continua sa functionam ca persoane individuale chiar daca s-au rupt contactele nationale si internationale.

- Asa cum s-a si intamplat. Presedintele a fost eliminat de o gasca de pungasi. Statele Unite sunt intr-o stare de anarhie. Stii asta?

- La fel si Marea Britanie.

- Defel. Aici nu avem anarhie, nu cunoastem intelesul cuvantului. Eu stiu cum sa pastrez ordinea, de asta poti sa fi chiar convins.

Pana si cu toata ciuma asta, nu e nici un fel de dezordine si domneste justitia britanica.

- Deocamdata holera doar isi potriveste pasul, Comandante Croucher. Iar executiile in masa nu sunt o manifestare a ordinii.

Croucher exclama, furios:

- La dracu' cu manifestarile! Maine, toata lumea din Spitalul Churchill o sa fie impuscata. Nu ma-ndoiesc ca si in legatura cu asta o sa tipi. Dar nu intelegi. Trebuie sa-ti extirpi aceasta neintelegere eronata.

N-am nici o dorinta sa ucid. Tot ce vreau e sa pastrez ordinea.

- Ati citit, fara indoiala, destula istorie ca sa stiti cat de gaunos suna asa ceva.

- E adevarat! Haosul si razboiul civil sunt absolut respingatoare pentru mine! Asculta-ma, ceea ce-mi spui despre DOUCH(E) confirma ce-am fost deja informat. Nu m-ai mintit. Asa ca...

- De ce v-as fi mintit? Daca sunteti binefacatorul care va pretindeti, n-am de ce sa ma tem de dumneavoastra.

- Pentru ca daca eram nebunul drept care ma iei, principalul meu obiectiv ar fi sa-i omor pe observatorii obiectivi ai regimului meu.

Inversul e adevarat - imi vizualizez datoria de a tine ordinea - atata tot. In consecinta, pot utiliza structura dumitale DOUCH(E). Vreau sa fii aici, sa inregistrezi. Marturia dumitale ma va justifica pe mine si masurile pe care sunt silit sa le implementez.

- Sa va justifice in fata cui? In fata posteritatii? Nu exista nici o posteritate. A murit in sperma stricata, daca mai tineti minte.

Amandoi transpirau din abundenta. Gardianul din spatele lor isi foia picioarele obosite. Croucher scoase un tub cu pastile mentolate din buzunar si-si vari una in gura.

- Cat timp o sa mai perseverezi cu munca asta pentru DOUCH(E), domnule Timberlane?

- Pana mor sau sunt ucis.

- Inregistrand?

- Da, inregistrand si filmand.

- Pentru posteritate?

Dupa un moment de tacere, Timberlane spuse:

- Bine, amandoi credem ca stim ce inseamna datoria. Dar eu nu trebuie sa-i omor pe toti sarmanii nenorociti din Spitalul Churchill.

Croucher isi rontaia menta. De pe fata sa urata, ochii priveau catre podea in timp ce vorbi:

- Am aici un nodul de informatie pe care sa-l inregistrezi. In ultimii zece ani, Churchill-ul a fost dedicat unei directii de cercetare si numai uneia. Doctorii si personalul de acolo numara si cativa experti biochimisti.

Proiectul si sarcina lor e de a incerca sa prelungeasca viata. Nu doar studiaza geria - cum ii zice, geriatria; cauta un drog, un hormon; eu nu-s specialist medical si nu diferentiez una de alta, dar aia cauta o cale de-a-i face pe oamenii ca mine si ca dumneata sa traiasca pana la doua sute doua zeci de ani.

Parascovenii imposibile! Irosesc o organizatie, fugarind fantome! Nu pot lasa spitalul ala sa se duca pe apa sambetii. Vreau sa-l utilizez in scopuri mai productive.

- Guvernul a subventionat spitalul?

- Da. Politicienii corupti din Westminster aspirau sa descopere acest elixir al vietii si nemuririi si sa-l perpetueze pentru avantajele lor proprii si personale.

N-o sa ne lasam noi incomodati cu prostii de soiul asta. Viata-i prea scurta.

Ramasesera privindu-se.

- Va accept oferta, spuse Timberlane, desi nu pot vedea la ce v-ar folosi. Am sa inregistrez tot ce faceti la Churchill. As dori documente doveditoare ca ceea ce spuneti, despre acest proiect de longevitate, e adevarat.

- Documente! Vorbesti ca unul din domnii aia destepti si sonati din camera ailalta. Respect invatatura, dar nu si pedanteria, asta sa-ti intre bine in cap.

Asculta, evacuez toata gasca de pungasi din spitalul ala, pe ei si ideile lor scrantite; nu cred in trecut - cred in viitor.

Lui Timberlane ii suna doar ca o recunoastere a propriei nebunii. Spuse:

- Nu exista nici un viitor, ati uitat? L-am ucis de-a binelea, in trecut.

Croucher despacheta inca o pastila de menta; buzele sale groase o culesera din palma.

- Vino maine la mine si-am sa-ti arat eu viitorul. Sterilitatea n-a fost in intregime totala, sa stii. Au fost, inca mai sunt un firisor minimal de copii care se nasc prin colturi ciudate ale lumii - chiar si-n Marea Britanie.

Cei mai multi sunt handicapati - monstruozitati dincolo de conceperea noastra.

- Stiu la ce va referiti. Mai tineti minte Corpul Infantop in anii razboiului? A fost echivalentul britanic al Proiectului American Childsweep. M-am ocupat de asta. Stiu totul despre monstruozitati.

Senzatia mea e ca ar fi mai normal sa-i omoram, pe majoritatea, la nastere.

- Un procentaj din cei locali nu sunt omorati la nastere, iubirea materna fiind ceea ce e.

Croucher se intoarse spre garzile ce susoteau in spatele lui si le ordona iritat sa taca. Continua:

- Adun toate creaturile astea, indiferent de cum arata. Unele au membre in minus. Cateodata se nasc fara inteligenta si inexprimabil de tampite. Uneori, se nasc intoarse cu inauntrul pe dinafara, si pe urma mor, rand pe rand.

Desi avem un baiat care a supravietuit, cu toate ca tot sistemul lui digestiv - stomac, intestine, anus - e in afara trupului, intr-un fel de sac.

E o priveliste suprem de oribila. A, avem tot soiul de varietati de creaturi semi-umane. Vor fi incarcerate la Churchill pentru supraveghere. Ele sunt viitorul.

Cum Timberlane nu replica, adauga:

- Admis, un viitor inspaimantator, dar s-ar putea ca altul sa nu existe. Trebuie sa muncim sub asertiunea ca atuncea cand aceste creaturi vor ajunge la maturitate, vor procrea copii normali.

Le vom pastra si le vom face sa se reproduca. Incredinteaza-te ca e mai buna o lume populata de mostruozitati, decat o lume moarta.

Croucher il privi provocator pe Timberlane, ca asteptandu-se sa nu fie de acord cu aceasta afirmatie. Cand colo, Timberlane spuse:

- Voi veni la dumneavoastra maine dimineata. Nu plasati asupra mea nici o cenzura?

- Vei avea cu dumneata un paznic sa asigure securitatea. Caporalul Pitt, pe care l-ai cunoscut, a fost detasat cu aceasta misiune. Nu vreau ca reportajele dumitale sa cada pe maini ostile.

- Asta-i tot?

- Nu. Trebuie sa consider propriile dumitale maini ca maini ostile. Pana ti le vei dovedi altminteri, sotia dumitale va locui aici, in cazarma, ca garantie a bunavointei dumitale. Si dumneata ai sa fii incartiruit aici.

Vei descoperi ca confortul e mai considerabil decat era in apartamentul ala. Bunurile dumitale sufera deja transportarea de la apartament aici.

- Deci nu sunteti decat un dictator, la fel ca si ceilalti dinainte!

- Ia seama - nu-mi cad bine la stomac mintile indaratnice! Ai sa ma cunosti in curand si altfel - n-ar strica! Vreau sa-mi fii pe post de constiinta.

Clarifica-ti punctul asta in creier cu toata puterea cuvenita. Ai vazut ca m-am inconjurat de intelighentia; din pacate, astia, la vedere fac ce spun eu - cel putin in fata mea.

Un asemenea crez ma revolta pana la piele! Nu asta vreau de la dumneata; vreau sa faci ce-ai fost instruit. La dracu' , de ce m-as deranja cu dumneata macar cand am o droaie de altele cu care sa-mi fac griji? Trebuie sa faci ce spun eu.

- Daca e vorba sa fiu independent, va trebui sa-mi pastrez independenta.

- Nu fa pe desteptul cu mine! Trebuie sa faci ce spun eu. Cand iti cer sa dormi aici la noapte, e un ordin. Gandeste-te la conversatia asta, stai de vorba cu nevasta-ta. Am vazut imediat ca-i un gen hirsut binisor.

Tine minte, iti ofer securitatea, Timberlane.

- In fortul asta fara conditii sanitare?

- Se va trimite dupa dumneata dimineata. Garda, du-l pe omul asta de-aici. Da-l pe mana Caporalului Pitt.

In timp ce se apropiau decisi sa-l ia pe Timberlane, Croucher tusi intr-o batista, isi sterse fruntea cu mana si spuse:

- Un punct de concluzie, Timberlane. Sper sa se lege prietenia intre noi, atat cat e posibil asa ceva. Dar daca cugeti sa incerci a evada, n-ar strica sa te informez ca de maine se aplica ordine restrictive noi in toata zona din jurisprudenta mea.

Voi nimici intinderea molimei cu orice pret. Oricine e prins incercand, pe viitor sa se mute din Oxford va fi impuscat, fara intrebari. Se vor ridica bariere imprejurul orasului in zori. Gata, garda, du-l. Si expediati-mi un secretar si o cana cu ceai, imediat.

Locuinta lor la cazarma consta dintr-o singura camera mare. Continea un lighean de spalat, un arzator cu gaz, doua paturi cazone dotate cu paturi.

Lucrurile le sosira cu hopuri, dintr-un vagonet de la parter. Alte bunuri cerute le parvenisera spasmodic, pana se plictisisera de ecoul bocancilor militaresti.

Un gardian senil sedea pe un scaun in usa, cu degetul pe un pistol automat usor, holbandu-se la ei cu curiozitatea impietrita a omului plictisit.

Martha se intinse in pat, cu un prosop umed peste frunte. Timberlane ii relatase complet discutia cu Croucher. Ramasera tacuti, barbatul asezat pe patul lui, cu capul rezemat greu in cot, cufundandu-se incet intr-un soi de letargie.

- Ei bine, am capatat, mai mult sau mai putin, ce-am vrut, spuse Martha. Lucram cu inversunare pentru Croucher. Putem avea incredere in el?

- Nu cred ca-i cazul sa pui intrebarea asta. Putem avea incredere atat cat permit imprejurarile. Avea un mod de a parea sa nu i-a in serios tot ce spuneam =  ca si cum mintea i s-ar fi framantat tot timpul cu o alta problema.

Poate ca am intrezarit ceva din acea problema cand a descris o lume populata de monstri. O fi simtit ca trebuie sa aiba pe cineva sub stapanire, chiar de-ar fi numai o...o colectie de anomalii.

Gandurile sotiei sale revenira la un punct pe care-l atinsesera mai devreme, in timpul zilei.

- Toata lumea e obsedata de Accident, chiar daca n-o arata imediat. Toti suntem bolnavi de vinovatie. Poate ca asta il tulbura pe Croucher, si trebuie sa traiasca cu o viziune a lui insusi, conducand o lume crepusculara de ologi si creaturi diforme.

- Puterea cu care stapaneste prezentul pare mai mare decat ar presupune-o asa ceva. Cat de mare e puterea cu care stapaneste cineva, oricine, prezentul?

- O stapanire destul de firava, dupa cum reaminteste holera, dar...

- Societatea noastra, biosfera noastra, sunt bolnave de patruzeci de ani. Cum ar putea ramane sanatos, in sanul lor, individul? Poate ca suntem toti mai nebuni decat credem.

Neplacandu-i nota din vocea Marthei, Timberlane trecu si se aseza pe marginea patului ei, spunand cu tarie:

- Oricum, grija noastra imediata e Croucher. Daca vom coopera cu el satisfacem planul DOUCH(E), asa ca asta vom face. Dar tot nu-mi pot da seama de ce, in asemenea vremuri, ar vrea sa se-ncurce cu mine.

- Pot sa ma gandesc la un motiv. Nu pe tine te vrea. Dupa camion umbla. Crede, probabil, ca inauntru sunt materiale pe care le-ar putea folosi.

O stranse de mana:

- S-ar putea sa fie si asta. Poate crede ca, venind de la Londra, am inregistrat informatii care-i pot fi de folos.

Intr-adevar, e posibil s-o fi facut. Londra e, in prezent, dusmanul lui cel mai bine organizat. Ma-ntreb cat timp vor lasa camionul acolo unde e acum.

Camionul DOUCH(E) era un articol de echipament valoros.

Cand guvernele nationale cazusera, conform prevederilor fundatiei de la Washington, camioanele au devenit, ele insele, sedii DOUCH(E). Contineau materiale de inregistrare complete, magazii si felurite provizii; erau complet blindate; o ora de lucru le convertea in vehicule cu senile.

Functionau pe baza sistemului cu baterii perfectionat recent, si aveau o propulsie de urgenta pe baza de petrol sau oricare din substitutii sai curenti.

Acest desavarsit pachet de tehnologie, sau mostra sa detinuta de Timberlane, fusese lasat in garaj, sub apartamentul de pe Iffley Road.

- Mai am cheile, spuse Timberlane, iar vehiculul e inchis cu toate obloanele. Nu mi-au cerut cheile.

Ochii Marthei erau inchisi. Il auzi, dar era prea obosita ca sa raspunda.

- Aici suntem bine plasati pentru a observa istoria contemporana, continua el. Lucrul pe care nu l-a avut DOUCH(E) in vedere e ca vehiculele ar putea reprezenta o atractie pentru fauritorii-de-istorie. Orice s-ar intampla, nu trebuie sa lasam camionul sa ne scape de sub control.

Dupa un minut de tacere, aduga:

- Masina trebuie sa fie principala noastra grija.

Cu brusca energie a furiei, femeia se ridica in capul oaselor pe pat:

- Dracu' si mama lui s-o ia pe blestemata aia de masina! Cu mine cum ramane?


Martha dormi pe apucate in acea inabusitoare noapte la cazarma. Tacerea era fracturata de bocanci soldatesti bocanind pe un platou de parada, de strigate, de vibratiile apropiate ale cate unui tantar sau vuietul vreunui Windrush, revenind la unitate.

Cand se intorcea de pe-o parte pe alta, patul ei ghioraia ca un stomac gol.

Noaptea, avea ea impresia, era o perna cu ace vatuita - aproape o tinea in mana, atat de indeaproape se potrivea caldura ei cu umezeala palmei - iar in ea, numar infinit de ace, rasunau efectele sonore ale omenirii militante.

Dar fiecare ac strapungea perna, precum si pe ea. Spre ziua, zgomotele devenira mai putin frecvente, desi bolul de caldura, din careul de-afara, ramanea acelasi.

Apoi, dintr-o alta locuinta se auzi soneria slaba, lunga si continua a unui ceas desteptator. Undeva departe, canta un cocos. Auzi un ceas din oras - Magdalen? - batand de cinci.

Pasarile isi urmau galceava zorilor pe stresini. Zgomotele armatei se reinstapanira treptat. Dangatul galetilor si al ustensilelor de fier din bucatarie proclama ca incepusera pregatirile pentru micul dejun.

Adormi, plutind pe un val de disperare. Avu un somn adanc, odihnitor.

Timberlane, cenusiu si neras, sedea pe marginea patului lui, cand se destepta Martha. Un gardian intra cu micul dejun pe o tava, o puse jos si pleca.

- Cum te simti, iubirea mea?

- Mai bine in dimineata asta, Algy. Dar cu zgomotul de-azi noapte...!

- O droaie de petreceri cu brancarde, teama mi-e, spuse el, aruncand o privire pe fereastra. Aici suntem intr-unul din focarele de infectie.

Sunt pregatit sa-i ofer lui Croucher garantii asupra conduitei mele daca ne lasa sa locuim in alta parte.

Se apropie de el, cuprinzandu-i obrajii teposi in maini:

- Ai ajuns la o concluzie, deci?

- Am ajuns in timpul noptii. Avem o treaba la DOUCH(E). Alergam dupa istorie, iar istoria se face acum aici. Cred ca trebuie sa avem incredere in Croucher, asa ca ramanem la Cowley ca sa cooperam cu el.

- Stii ca nu-ti discut hotararile, Algy. Dar ne putem increde intr-un om aflat in pozitia lui?

- Hai doar sa spunem ca un om, in pozitia lui, nu pare sa aiba vreun motiv de-a ne impusca fara somatie.

- Poate ca o femeie priveste altfel aceste lucruri, dar mai bine sa nu lasam ca DOUCH(E) sa castige intaietatea fata de siguranta noastra.

- Ia-o asa, Martha. La Washington nu ne-am asumat doar obligatii; am preluat un mod de-a gandi care are sens cata vreme majoritatea activitatilor omenesti nu mai au.

Asta ar putea avea mult de-a face cu felul in care-am supravietuit ca pereche la Londra, in timp ce, de jur-imprejurul nostru relatiile personale se duc la gunoi.

Avem o misiune; trebuie s-o slujim, altfel nu ne va sluji nici ea pe noi.

- O iei asa si suna bine. Doar sa nu cadem in capcana de-ai lasa sa puna ideile inaintea oamenilor, mm?

Isi indreptara atentia spre micul dejun. Arata ca o ratie de soldat; intrucat ceai nu se prea gasea, aveau de baut bere slaba, si de mancare, inevitabilele pilule cu vitamine care se instaurasera ca hrana nationala de cand animalele domestice fusesera lovite de boala, o paine grunjoasa si cateva fileuri de peste cafeniu si fara nume.

Dat fiind ca balenele aproape disparusera din mari, iar efectele monstruoase ale radiatiilor pareau sa fi incurajat dezvoltarea planctonului si a crustaceilor minusculi, pestii se inmultisera.

Multi fermieri, din zonele litorale pe tot cuprinsul lumii, fusesera siliti sa se orienteze spre mare, cand li se imputinasera turmele; asa ca, inca se mai gasea o felie de peste care sa fie asternuta peste farfuriile crapate ale lumii.

In timp ce mancau, Martha spuse:

- Caporalul Pitt asta, care actioneaza ca o combinatie de temnicer si bodyguard, e un om dragut de fel. Daca trebuie sa ne stea cineva pe cap tot timpul, poate l-am putea obtine pe el.

Intreaba-l pe Croucher despre asta, cand il vezi.

Inghiteau cu ultimele picaturi de bere pilulele vitaminizate, cand intra Pitt impreuna cu un alt gardian.

Pe epoleti, Pitt purta insemnele de capitan.

- Se pare ca trebuie sa te felicitam pentru o avansare bine venita si rapida, spuse Martha.

- Nu-i nevoie sa faceti bancuri, spuse taios Pitt: Se-ntampla sa fie penurie de oameni de isprava prin partile-astea.

- Nu-ncercam sa fac bancuri, domnule Pitt, si pot vedea, dupa numarul targilor de-afara, ca oamenii se imputineaza tot timpul.

- Nu se cade sa glumesti despre molima.

- Sotia mea incerca sa fie amabila, spuse Timberlane. Ai grija cum ii raspunzi, sa nu depun o plangere.

- Daca aveti vreo plangere, depuneti-o la mine, raspunse Pitt.

Sotii Timberlane schimbara o privire. Caporalul fara griji de-aseara disparuse; vocea acestui om era aspra si intregul sau fel de a fi, incordat la limita.

Martha se duse la http://greybeard1964.blogspot.ro/oglinda si se aseza inaintea ei. Cum i se mai adanceau gropile din obraji! Azi se simtea mai in putere, dar gandul incercarilor si al caniculei de peste zi n-o incurajau deloc.

Simtea in mecanismele menstruatiei o durere surda, ca si cum ovarele ei, infertile, ar fi protestat contra propriei lor sterilitati.

Cu efort, din borcanase si tuburi, se straduia sa-si astearna pe fata o viata si o caldura pe care simtea ca nu le va mai poseda niciodata in realitate.

In timp ce lucra, il studie pe Pitt in oglinda. Era oare stilul acela nervos un simplu rezultat al neasteptatei lui avansari sau exista vreun alt motiv?

- Va iau pe dumneavoastra si pe doamna Timberlane in misiune, peste zece minute, ii spuse el lui Timberlane.

Pregatiti-va. Vom merge la vechiul dumneavoastra apartament din Iffley Road. Acolo o sa luam furgoneta de inregistrare si ne ducem la Spitalul Churchill.

- Pentru ce? Am o intalnire fixata cu Comandantul Croucher. Ieri nu mi s-a spus nimic despre asta.

- Mi-a spus ca v-a vorbit despre problema. Zice ca vreti documente aprobatorii despre ce se intampla la spital. Mergem acolo sa le luam.

- Inteleg. Dar intalnirea mea...

- Uite ce e, cu mine nu discutati. Am ordinele mele, sa stiti, si am sa mi le indeplinesc. Aici n-avem intalniri - avem numai ordine. Comandantul e ocupat.

- Dar mi-a spus...

Capitanul Pitt isi lovi semnificativ revolverul capatat recent.

- Zece minute, si am plecat. Ma-ntorc sa va iau. Veniti amandoi cu mine sa va luati vehiculul.

Se rasuci pe calcaie si pasi cu zgomot afara. Celalalt gardian, un baiat matahalos cu falca moale, trecu ostentativ in dreptul usii.

- Ce inseamna asta? intreba Martha, apropiindu-se de sotul ei. Acesta o cuprinse cu bratele de dupa talie, incruntat a ingrijorare.

- S-o fi razgandit Croucher. Totusi, s-ar putea ca totul sa fie in regula. Am cerut sa vad registrele de la Churchill, asa ca, probabil incearca sa-mi arate ca va coopera cu noi.

- Dar si Pitt era atat de schimbat. Aseara mi-a vorbit despre sotia lui, si cum a fost silit sa ia parte la masacrul ala din centrul Oxfordului...

- I s-o fi urcat avansarea la cap...

- O, de nesiguranta-i vorba, Algy, totul e atat... nimic nu-i clar, nimeni nu stie ce se va intampla de pe-o zi pe alta... Poate ca nu vor decat masina.

Ramase cu capul rezemat de pieptul lui, iar el o tinu in brate, tacand amandoi pana la reintoarcerea lui Pitt. Le facu semn sa vina si coborara in careu, noul capitan in frunte si gardianul cu falca moale incheind coloana.

Urcara intr-un Windrush. Sub comanda lui Pitt, motorul tusi, se ambala, si pornira incet peste platoul de parada. Iesira pe poarta, aruncand un val de praf spre santinele.

Noua zi nu adusese nici un progres in infatisarea Oxfordului. Pe Hollow Way, un sir de lesuri ardeau fara vlaga, ca si cum cea mai mica rafala de vant ar fi putut stinge flacara; fumul rugilor plutea peste toata zona.

Langa vechea fabrica de masini domnea activitatea militara, in buna masura dezorganizata. Auzira un foc de arma.

Pe Cowley Road, strada lunga si serpuitoare cu magazine ce se indrepta spre vechile turle de la Oxford, multe fatade erau batute in scanduri sau sparte.

Deseurile zaceau pe pavaj intr-un strat gros. Langa un magazin sau doua, femei batrane faceau coada la cumparaturi, tacute si distante cu basmale la gat in pofida caldurii.

Praful starnit de sub Windrush sufla in jurul pantofilor lor rupti. Nu-l lua in seama, afisand simulacrul de demnitate pe care-l aduce mizeria.

Chipul lui Pitt parea facut din piele sfaramicioasa. Nasul, ca un cioc de uliu, statea indreptat doar inainte.

Nimeni din grup nu vorbea. Cand ajunsera la apartament, cobora masina, intr-o aterizare stangace, pe mijlocul drumului.

Martha fu bucuroasa sa se dea jos; Windrush-ul era plin de mirosuri barbatesti statute.

In douazeci si patru de ore, apartamentul lor devenise un loc strain. Uitase cat de darapanat si nezugravit arata vazut de-afara.

Observa un soldat asezat la fosta fereastra a livingului lor. Controla o linie de foc pana la usa garajului.

In momentul de fata, se aplecase in afara, strigand la un batran zdrentaros invesmantat intr-un sort si un mackintosh.

Mosneagul statea in rigola, strangand la piept un teanc de ziare.

- Oxford mail! croncanea batranul. In timp ce Timberlane se duse sa cumpere unul, Pitt dadu sa-l opreasca, dar apoi murmura:

- De ce nu?

Si intoarse capul. Martha fu singura care-i vazu gestul.

Ziarul consta dintr-o singura foaie presarata cu caractere tipografice. Un editorial, paginat la loc de cinste, se bucura de posibilitatea reluarii publicarii, acum ca se restabilisera legea si ordinea; in alta parte se anunta ca oricine incearca sa paraseasca limitele orasului fara permisiune, va fi impuscat;

La Super Cinema avea sa se proiecteze un film pe zi; li se ordona tuturor barbatilor sub saizeci de ani sa se prezinte in patruzeci si opt de ore la una din cele cinsprezece scoli convertite in comisariate de urgenta.

Era clar ca ziarul aparea sub controlul Comandantului.

- Hai sa ne miscam. N-avem toata ziua la dispozitie, spuse Capitanul Pitt.

Timberlane vari ziarul in buzunarul de la sold, luand-o spre garaj. Il descuie si intra. Pitt ramase in imediata lui apropiere cand se inghesui pe langa camioneta DOUCH(E) oblonita si tasta cifrul incuietorii de la portiera soferului.

Martha privi chipul capitanului; mereu si mereu, isi umezea buzele uscate. Cei doi barbati se urcara in masina.

Timberlane debloca arborele motor si dadu incept inapoi, in strada. Pitt ii striga soldatului de la fereastra sa incuie locuinta si sa aduca Windrush-ul la cazarma.

Martha si gardianul cu falca molatica primira ordin sa urce in camioneta. Se asezara pe fotoliile aflate imediat in spatele soferului.

Atat Pitt cat si subordonatul sau sedeau cu revolverele in maini, rezemate pe genunchi.

- Ia-o spre Churchill, spuse Pitt. Mergi cat mai incet. Nu-i nici o graba.

Isi drese nervos glasul. Sudoarea ii imbrobona fruntea. Freca neincetat teava armei, in sus si-n jos cu degetul mare.

Aruncandu-i o privire cercetatoare, Timberlane spuse:

- Omule, esti bolnav. Mai bine du-te inapoi la cazarma si consulta un doctor.

Revolverul tresari.

- Condu acolo. Nu vorbi cu mine.

Tusi si-si trecu o mana grea peste fata. Una din pleoape incepu sa i se zbata nervoasa si arunca o privire peste umar spre Martha.

- Zau asa, nu crezi...

- Gura, femeie!

Cu timberlane la volan, se tarara pe o straduta lipsita de viata. Doi Parinti din Cowley, in sutane negre, duceau intre ei o femeie, inaintand cu dificultate sub greutatea ei; mana stanga i se tara pe caldaram.

Ramasera absolut nemiscati pana cand camionul ajunse in dreptul lor si nu se urnira decat dupa ce trecu.

Fata moarta si vida a femeii casca gura spre Martha, cand huruira pe-alaturi. Pitt isi inghiti zgomotos saliva.

Ajungand la o hotarare, ridica revolverul. La vederea tevii ce se intorcea spre Timberlane, Martha zbiera.

Sotul ei apasa pe frana. Se leganara inainte si-napoi, motorul muri, si se oprira.

Inainte ca Timberlane sa se fi putut rasuci, Pitt lasa sa-i scape pistolul si-si ascunse fata in maini. Plangea si aiura, cu vorbe neintelese.

Baiatul cu falca moale spuse:

- Nu va miscati! Nu fugiti! Nu vrem sa fie nimeni impuscat!

Timberlane avea in mana revolverul caporalului. Ii smulse lui Pitt bratele de peste fata. Vazand cum arma sa isi schimbase stapanul, Pitt redeveni serios.

- Trage-n mine, daca asa vrei - crezi ca-mi pasa? Haide, mai bine sa se termine odata. Oricum o sa fiu impuscat cand Croucher va afla ca te-am lasat sa evadezi. Impusca-ne pe toti si sa terminam!

- N-am facut niciodata nici un rau la nimeni - eu eram postas. Lasa-ma sa cobor! Nu ma-mpusca! striga paznicul cu falca moale.

Inca-si mai freca revolverul in poala. Vazandu-l pe capitan ca a cedat nervos, se pierduse complet cu firea.

- De ce v-as impusca? intreba scurt Timberlane. La fel, de ce m-ati impusca voi? Ce ordine primisesi Pitt?

- Ti-am crutat viata. Mi-o poti cruta si tu pe a mea. Tu esti un gentleman! Lasa pistolul. Da-mi-l inapoi. Inchide-l intr-un dulap.

Isi revenea, confuz inca, dar obraznic si aruncandu-si in toate partile ochii neincrezatori. Timberlane ramase cu pistolul indreptat spre pieptul lui.

- E timpul sa avem o explicatie.

- Erau ordinele lui Croucher. M-a chemat in fata mea - vreau sa zic in fata lui, azi dimineata. A spus ca vehiculul asta al vostru trebuie sa ajunga in mainile lui. A spus ca nu esti decat un intelectual aducator de belele, un spion poate, de la Londra.

Odata ce puneai masina in miscare, trebuia sa te impusc, si pe nevasta-ta la fel. Pe urma, Studley, aci de fata, si cu mine trebuia sa ne prezentam inapoi la el, cu vehiculul.

Dar n-am putut-o face, cinstit, nu-s eu croit pentru trebile de soiul asta.

Am avut o nevasta, o familie - mi s-a acrit de toate omorurile astea - daca sarmana Vi...

- Lasa cabotinariile, domnule Pitt, si hai sa chibzuim, il intrerupse Martha; puse un brat pe umarul sotului ei.

Deci, pana la urma, n-am fi putut avea incredere in amicul Croucher.

- Nici el nu putea avea incredere in noi. Oamenii in pozitia lui pot fi liberali ca fond, dar trebuie sa inlature elementele aleatorii.

- Fraza asta de la tatal meu o stii. Bine Algy, deci iarasi suntem elemente aleatorii; acum ce facem?

Spre surprinderea Marthei, se rasuci spre ea si o saruta. Se simtea in el o anume voiosie. Era cel aflat la comanda.

Lua revolverul de la docilul Studley si-l strecura intr-un dulapior.

- In circumstantele date, n-avem de ales. Plecam din Oxford. O sa ne indreptam spre vest, catre Devon.

Asta pare cea mai buna alegere. Pitt, tu si Studley veniti cu noi?

- N-o sa scapati niciodata din Oxford si Cowley. Baricadele sunt inchise. Au fost instalate in noaptea asta pe toate drumurile care duc afara din oras.

- Daca vrei sa intri-n gasca noastra, asculti ordinele mele. Intri? Da sau nu?

- Dar v-am spus, s-au inchis baricadele. N-o sa puteti iesi din oras, nici daca ati fi Croucher insusi n-ati putea.

- Trebuie sa ai tu o legitimatie sau ceva care sa-ti permita sa conduci masina pe strazi. Ce-a fost chestia aia pe care i-ai aratat-o santinelei cand am iesit din cazarma?

Pitt scoase o foaie de libera trecere, din buzunarul tunicii, si i-o dadu.

- O sa-ti iau si tunica. De-acum incolo esti degradat la rangul de soldat. Iarta-ma Pitt, dar nu ti-ai castigat tocmai pe merit avansarea, nu-i asa?

- Nu-s ucigas, daca la asta te referi.

Acum felul de-a fi ii era mai stabil.

- Asculta, eu iti spun ca vom muri toti, daca incerci sa spargi baricadele. Au instalat peste tot blocurile alea mari de beton. Opresc circulatia si desarta GEM-urile.

- Scoate-ti tunica aia si pe urma mai vorbim.

Parintii din Cowley ajunsera iar in dreptul masinii. Privira inauntru, inainte de a se tari intr-un han cu povara lor.

In timp ce-i dadea Marthei jacheta sa si tragea pe el tunica lui Pitt - cusaturile ei putrede paraira cand se chinui s-o imbrace - Timberlane spuse:

- Trebuie ca inca mai vine mancare in oras, nu? Hrana, provizii, munitie - Dumnezeu mai stie ce. Nu-mi spune ca acest Croucher nu-i destul de inteligent ca sa organizeze asa ceva.

De fapt, probabil prada toate comitatele din jur pentru aprovizionarea lui.

Pe neasteptate, Studley se apleca inainte si-l batu pe Timberlane pe umar:

- Asa e, domnule, si tocmai vine de la Southampton un convoi cu peste, care trebuie sa ajunga aici in dimineata asta, l-am auzit eu pe Sergentul de la Transporturi, Tucker, c-a zis asa cand am semnat pentru Windrush, de dimineata.

- Bravo tie! Barierele vor trebui sa se deschida pentru a permite trecerea convoiului. Si-n timp ce convoiul intra, noi iesim. Dincotro va sosi?


In timp ce se deplasau cu greu spre sud, devorati de lumina soarelui, le parveni zgomotul unei explozii. Dupa o pala de fum din dreapta lor, vazura ca Podul Donnington fusese aruncat in aer.

O cale de iesire din oras era taiata. Nimeni nu rosti o vorba.

Asemenea holerei, pustiirea de pe strazi era contagioasa.

La Ross Hill, blocurile de apartamente, indepartate de marginea drumului, erau la fel de neinsufletite ca niste faleze.

Singura alinare a goliciunii totale din imprejurimi era o ambulanta ce se tara de pe un drum de serviciu, cu girofarul in functiune.

Avea toate ferestrele camuflate. Urca pe fasia cu iarba, traversa drumul principal, cu doar cativa iarzi in fata vehiculului de la DOUCH(E), si se opri pe banda opusa, cu o ultima zguduitura.

Trecand prin dreptul ei, zarira soferul cazut peste volan...

Mai departe, printre case particulare, mirosea mai putin a moarte. In unele gradini, batrani si batrane ardeau focuri in aer liber.

Ce-o mai fi reprezentand si superstitia asta? se intreba Martha.

Cand ajunsera la un giratoriu, cativa soldati cu pustile agatate pe umar, le iesira in intampinare, dinspre punctul de control.

Timberlane se apleca afara pe fereastra si arata legitimatia fara sa se opreasca. Soldatii ii facura semn sa treaca.

- Cat mai avem? intreba.

- Aproape am ajuns. Barajul rutier pe car-l cautam e la podul de cale ferata Littlemore. Dincolo de el nu mai e decat camp deschis, spuse Pitt.

- Lung hotar mai are de aparat Croucher...

- De-asta vrea tot mai multi oameni. Blocarea drumului a fost una din ideile lui destepte. Ajuta atat la tinerea strainilor afara, cat si la tinerea noastra inauntru.

Doar nu vrea sa scape niscaiva dezertori care sa puna de-o opozitie, nu? Drumul face aici o cotitura in unghi drept spre pod, iar din dreapta vine un alt drum. A, uite carciuma aia, Marlborough, pe colt!

- Bine, fa cum iti spun eu. Luam exemplu de la ambulanta pe langa care-am trecut. Gata, Martha, dulceata mea? Ii dam drumul!

In timp ce dadeau coltul, Timberlane se lasa sa cada peste volan, cu mana dreapta atarnandu-i pe fereastra. Pitt se cocosa moale langa el, iar ceilalti doi isi dadura capetele pe spate in scaune.

Conducand cu grija, Timberlane duse vehiculul pe o linie beata spre hanul despre care vorbise Pitt. Il lasa sa se urce pe trotuar, apoi suci volanul si elibera ambreiajul, ramanand cu motorul pornit.

Camioneta se zgaltai violent inainte de a se opri. Erau cu fata spre Podul Littlemore, la nici doua sute de iarzi distanta.

- Bun, stati asa cum sunteti, spuse Timberlane. Sa speram ca vine la timp convoiul din Southampton. Din cate vehicule ar trebui sa fie format, Studley?

- Patru, cinci, sase. Greu de zis. variaza.

- Atunci ar trebui sa ochim trecerea imediat dupa al doilea camion.

In timp ce vorbea, Timberlane scruta intinderea din fata.

Calea ferata era ascunsa in fagasul ei. Spre pod drumul se ingusta pana la doar doua benzi.

Dincolo, il camufla proeminenta terenului, dar din fericire, barajul rutier fusese instalat in aceasta parte a podului, asa ca era vizibil din locul unde asteptau.

Consta dintr-o colectie de blocuri de beton, doua vagonete vechi si barne de lemn. O cladire mica din lemn, in apropiere, fusese rechizitionata de militari; parea potrivita pentru adapostirea unei mitraliere.

Nu se putea vedea decat un singur soldat, rezemat de usa cladirii si punand mana streasina la ochi pentru a privi in lungul drumului spre ei.

Un vagonet de constructii statea langa bariera. In el, un barbat ridicat in picioare ii arunca altuia de jos caramizi.

Pareau sa intareasca mijloacele de aparare si, judecand dupa miscarile lor neindemanatice, nu erau deprinsi cu aceasta munca.

Minutele treceau. Intreaga scena era imposibil de descris; acel mohorat tronson de drum nu era nici urban, nici rural.

Nu numai ca lumina soarelui ii stergea toate pretentiile, dar poate ca niciodata nu mai fusese studiat cu atata atentie cum il supraveghea acum Timberlane.

Miscarile trandave, ale celor ce manuiau caramizile, capatau un soi de persistenta onirica. In masina DOUCH(E) intrau muste, zumzaind fara nici un rezultat prin interior.

Zgomotul lor ii amintea Marthei de zilele lungi de vara din copilarie, cand in fericirea ei patrunsese, devenind parte inseparabila, intelegerea faptului ca o cumplita gresala, asemenea unui blestem, plutea deasupra ei, deasupra parintilor, deasupra prietenilor - deasupra tuturor.

Vazuse efectul blestemului raspandindu-se tot mai larg si mai larg, ca nisipul unei furtuni in desert devorand cerul.

Cu ochii mari, privi spinarea cocosata a sotului ei, complacandu-se in mica fantezie a ororii ca ar fi moarta, cu-adevarat moarta de holera. Reusi sa se inspaimante singura.

- Algy...

- Uite-i ca vin! Fiti atenti acum! Stai acolo, Martha; sunt sanse sa traga in timp ce trecem printre ei.

Porni inainte, masina saltand pe hopurile drumului. Un prim camion, mare, pentru mobila, captusit cu praf, se catara pe podul ingust, din partea cealalta.

Un soldat trase o parte din baricada de lemn, pentru a-l lasa sa treaca. Masina marai inainte prin deschizatura ingusta.

In timp ce se apropia de vehiculul DOUCH(E), un al doilea camion - militar, cu prelata rupta - aparu pe pod.

Sincronizarea trebuia sa fie perfecta. Ruland cu viteza constanta inainte, camioneta DOUCH(E) urma sa depaseasca acest al doilea camion cat mai aproape de pod.

Timberlane apasa mai tare pe accelerator. Ulmii de pe marginea drumului, boiti cu praf, imprastiau raze de soare rosii si albe pe dinaintea ochilor lui.

Trecura de primul camion. Soferul striga ceva. Marira viteza, spre masina militara.

Tocmai se strecura printre cuburile de beton. Soferul il vazu pe Timberlane, gesticula, accelera si trase de volan spre margine.

Santinela fugi inainte, atingandu-si pusca. Dadea din gura. Cuvintele i se pierdura in zgomotul motoarelor. Timberlane se repezi drept spre soldat.

Trecura vuind pe langa camionul armatei fara sa-l atinga, toti patru privind si tipand instinctiv. Farul din fata lovi soldatul inainte ca acesta sa se fi putut intoarce.

Pusca ii zbura din maini. Fu azvarlit ca un sac de nisip, intr-unul din blocurile de beton. La trecerea prin bariera, se auzi un scranset: otel pe piatra.

In timp ce se napusteau peste pod, al treilea vehicul se inalta in fata lor. In postul de santinela din lemn pe care-l depasira, o mitraliera se trezi la viata.

Gloantele zanganira pe grilajul din spatele masinii, facand ca interiorul sa rasune ca o toba de otel. Parbrizul vehiculului din fata lor se sfarama, rupturi noi inflorind ascutite peste prelata veche.

Cu un urlet de pneuri, derapa intr-o parte. Soferul deschise violent portiera, dar cazu inapoi in cabina cand camionul se balansa in partea opusa.

Saltand si hodorogind, sparse balustrada luand-o in josul taluzului, spre calea ferata de dedesubt. Timberlane cotise in directia cealalta pentru a evita ciocnirea cu camionul.

Numai accidentul acestuia il facu sa poata trece pe-alaturi. Tasnira din nou inainte, si vazura ca in continuare drumul era liber.

Mitraliera continua sa latre, dar ridicatura terenului ii adapostea de rafalele ei. Daca Studley n-ar fi lesinat in acel moment, avand nevoie sa se odihneasca intr-un sat parasit, pe nume Sparcot, unde se adunau si alti refugiati, ar fi putut ajunge pana la Devon.

Dar Studley avea holera; si sosi si un paranoic numit Mole, pentru a-i transforma intr-un avanpost fortificat; o saptamana mai tarziu, ploi abundente spalara de pe fata pamantului o suma de ocazii.

Popasul la Sparcot dura unsprezece ani lungi si cenusii.

Privind in urma acele timpuri, Martha reflecta la modul in care surescitarea nervoasa a sederii lor in Cowley i-o imbalsamase in memorie, asa ca-si reamintea totul cu usurinta.

Anii ce urmara aveau sa fie mai putin limpezi, caci ii cizela mizeria si monotonia.

Moartea lui Studley; mortile altora din acea hoarda de refugiati initiala; aparitia lui Big Jim Mole si certurile, cand ii distribuise prin casele parasite ale satului; lupta nesfarsita, bataile pentru femei; abandonul sperantei, al conventiilor si al rujului de buze;

Acestea pareau acum niste figuri intr-o tapiserie uriasa dar decolorata, spre care n-avea sa se mai intoarca.

Un eveniment din zilele acelea (ah, dar absenta copiilor era pe-atunci o rana mai dureroasa in mintea ei!) staruia clar, caci stia ca inca-l mai framanta pe sotul ei; era vorba de vanzarea camionului lor DOUCH(E), intr-a doua iarna la Sparcot, cand toti isi pierdusera mintile de foame.

Il schimbasera pe-o caruta de peste stricat, pastarnaci si pilule cu vitamine, apartinandu-i unui telal ratacitor, cu un singur ochi.

Ea si Algy se tocmisera cu el o dupa-amiza intreaga, pentru a-l privi, pana la urma, indepartandu-se la asfintit la volanul masinii lor.

In tenebrele acelei ierni, mizeriile lor atinsesera limita.

Mai multi barbati, printre care si cei mai capabili, se impuscasera. Acela fusese momentul cand Eve, tanara amanta a lui Trouter, nascuse un copil fara nici o diformitate.

Innebunise si fugise. O luna mai tarziu, cadavrul ei si al copilului fusesera gasite intr-o padure din apropiere.

In iarna aceea crunta, Martha si Greybeard organizasera conferinte, nu cu deplina aprobare a lui Mole.

Vorbisera despre istorie, geografie, politica, lectiile de invatat de la viata - dar toata materia subiectelor lor era, prin forta imprejurarilor, extrasa dintr-o existenta ce murea chiar in timp ce vorbeau, iar conferintele se vadira un esec.

Foamei si privatiunilor li se adaugase si ceva mai sinistru: senzatia ca pe Pamant nu mai exista loc si pentru minte.

Cineva inventase o formula cu viata scurta pentru aceasta senzatie: Cortina pe Creier. Categoric, cortina creierului coborase, in iarna aceea, ca o razbunare.

In ianuarie, sturzii isi adusera cantul ragusit din Norvegia in Sparcot. In februarie, suflara vanturi reci si ninse zilnic.

In martie, vrabiile se imperecheara pe mormanele de gheata cu coaja murdara. Abia in aprilie reveni un aer mai bland.

Pe perioada acelei luni Charley Samuels se insura cu Iris Ryde. Charley si Timberlane luptasera impreuna in razboi, cu ani in urma, cand amandoi facusera parte din Corpul Infantop.

Sosirea lui in micul sat mancat de molii, se petrecuse intr-o zi frumoasa. Dupa nunta, se muta cu mireasa in casa de langa cea a lui Algy si Martha.

Sase ani mai tarziu, Iris avea sa moara de cancer - la fel ca sterilitatea, un efect al Accidentului.

Aceea fusese o perioada bolnava. Si tot timpul trudisera, de teama lui Mole, aproape inconstienti de toata impostura.

Evadarea semana cu o convalescenta, cand privesti in urma si vezi pentru prima oara cat de bolnav ai fost.

Martha isi amintea cat de dispusi fusesera sa conspire cu natura, incurajand drumurile sa se degradeze, ferecandu-le in fata primejdioasei lumi exterioare, si cu cata nervozitate pazisera satul Sparcot de ziua cand fortele lui Croucher aveau sa navaleasca asupra sa.

Croucher n-a venit niciodata la Sparcot. A murit in epidemia ce ucisese atatia discipoli de-ai sai si-i transformase fortareata intr-o morga.

La vremea cand boala si-a incheiat ciclul, organizatiile mari urmasera calea animalelor mari; gardurile vii cresteau, crangurilor li se ingreuiau umerii si devenau paduri;

Raurile inundau luncile mlastinoase; iar mamiferul cu creier voluminos isi ducea de pe maine, in comunitati mici, ramolismentul.